Natalia Onofrei ni se revelează prin cartea ”În numele tatălui” ca o prozatoare cu vocație certă: toate cele 15 povestiri care compun volumul apărut în 2023 au o construcție narativă impecabilă, un tempo alert, bine condus, cu o bună știință a compoziției. Gama personajelor este variată, poveștile de viață sunt impresionante, poate uneori prea întunecate, oricum toate desprinse din peisajul românesc al ultimelor trei decenii, în special din mediul rural, dar nu numai. Natalia Onofrei este ea însăși un personaj aparte, cu o determinare specială, o cultură literară solidă, așa cum o dovedesc textele ei critice. Ca povestitor, are priceperea de a ține vie flacăra interesului, de a doza sarea umorului și a ironiei în toate prozele, de multe ori un umor rabelaisian sau chiar negru, în funcție de situație.
Consider că principalele grile de lectură care se impun sunt cea socio-antropologică și cea psihanalitică, fapt explicabil prin cele două dimensiuni importante ale acestei proze: primo, numeroasele schimbări survenite în structurile familiale și societale din România post-comunistă. Să ne amintim câteva, prezente în povestiri precum: „Profira”, „Safta”, „Dormeza”, „Moștenirea”, „Borta vântului”, „Laura”, „Jalea”; lipsa de perspective a locuitorilor din mediul rural, aflați într-o stare de stagnare și pauperizare greu de suportat, ceea ce determină un masiv exod al populației în străinătate, în căutarea unor locuri de muncă; șomajul din mediul urban, după demantelarea sistemului comunist; atomizarea structurilor familiale tradiționale; apariția micilor întreprinzători în ambele medii, dorința de înavuțire în contextul „capitalismului sălbatic”, prin mici afaceri de multe ori perdante; puternicul impact al politicului în viața socială, unde domnește un marcat spirit clanic și se poate vorbi de multe ori despre o „politică de cumetrie”. Așadar, un tablou quasi-complet al României de după căderea lui Ceaușescu, desenat în tușe apăsate, fără echivoc.
Substanța celor 15 povestiri, în care abundă fapte care țin de teritoriul pulsiunilor necontrolate invită și la o lectură psihanalitică. Faptele din zona patologicului și a unei sexualități definite ca „deviantă” (viol, incest, pedofilie etc.) sunt numeroase. Un spațiu al abjectului, din care a dispărut orice urmă de umanitate, iar animalitatea primară se impune cu violență. Sunt câteva fragmente extrem de sumbre, probabil inspirate de cazuri reale, în care Natalia Onofrei nu se sfiește să folosească din plin registrul vulgar al limbii, autentic, ca într-o cronică de crâșmă a unor colegi de pahar care comentează faptele zilei în sat: Gogu, fiul Firuței, protagonista din cea de-a treia povestire este un bărbat care își abuzează partenerele de viață în moduri inimaginabile, autor a numeroase violuri săvârșite în special asupra unor femei mai în vârstă. Cea mai mică dispută cu soția – Adriana – se termină cu o violență rară: „O bătea în dușmănie: îi trăgea numai pumni în cap și gură, apoi o trântea jos, în fața copilului de doi ani, și o regula în cele mai odioase feluri, pe care le învățase la pușcărie, cât stătuse pentru viol. După ce se răcorea, o arunca pe nevastă-sa în zămnic, trăgea scara scurtă cu fuscei sus și-i punea capacul, până a doua zi”. (p. 56). Un modus operandi care îl caracterizează pe Gogu, victimele lui sfârșind toate în același fel: la spital sau la morgă.
Din aceeași zonă a deviațiilor sunt cazuri de personaje masculine cu înclinații pedofile. Mă refer la nuvela „Jalea”, intitulată astfel după toponimul bine ales, pentru că în minusculul sat care „nu există pe hartă pentru că e prea mic” este greu ca tânăra generație să progreseze când școala funcționează în condiții mizerabile, iar latrina este extrem de periculoasă. Toată întâmplarea abjectă este narată într-un compartiment de tren unei adunări mai mult sau mai puțin simandicoase, de extracție citadină, ca într-un Decameron în care principalii receptori ai poveștii sunt invitați să emită opinii. Nelu, povestitorul, este dornic de „impact emoțional”, probabil cititor de presă de gară, și atrage atenția asupra unui fapt divers greu de asociat cu moravurile sătești, petrecut în comunitatea lui, cu un discurs fals moralizator, relatând abuzul sexual al unui verișor mai mare atras de băiețeii mai mici din familie:
„ – Unul de-a lui Hoară, Paraschiv îi zice, de vreo șaisprezece-șaptesprezece ani, nu tu școală, nu tu muncă, îi ademenea și-i păcălea cu bomboane și bănuți să vină la canton ca să… aici Nelu s-a proptit puțin în vorbe – ori nu le găsea, ori nu știa cum să le potrivească – și le-a trântit-o direct: ca să i-o sugă! Na! Am vrut s-o ocolesc, dar tot pe asta o nimeresc, altfel nu știu cum să v-o spun”. (p. 94) Natalia Onofrei construiește foarte abil secvențele narative, cu o ambiguitate remarcabilă, pentru că aflăm în continuare că totul a fost mușamalizat la nivelul satului, în relațiile de familie, ca pentru a nu se ști cu siguranță dacă pângărirea micuților a avut loc realmente sau a fost doar o bârfă generată de prea multă fantezie. Paraschiv, făptașul, este căsătorit de urgență și mutat într-un alt sat, undeva departe. Nu s-a întâmplat nimic, onoarea clanului e salvată…
Relația părinți-copii nu este întotdeauna luminoasă, lipsa comunicării și a echilibrului sunt prezente la tot pasul, într-o societate ce privilegiază în continuare o mentalitate patriarhală, în care tatăl este șeful absolut al clanului, cu drept de viață și de moarte asupra progeniturilor. Bunăoară, nuvela eponimă – „În numele tatălui” – aduce în scenă familia preotului Secu, pentru care onoarea familiei, pătată de fiica Adela (gravidă fără a fi căsătorită!!!) înseamnă un afront suprem, pe care el, ca tată, este obligat să-l pedepsească aspru: „- Dacă eu am ajuns să-mi spună lumea, la spovedit, că ești groasă, înseamnă că trebuiești ucisă cu pietre! Cine e ?! A apucat-o cu degetele de la stânga înglodate de bărbie și i-a întors fața către el. Vreau să aud un nume, că fac moarte de om! Te ucid, cu tot cu țânc! Pleosc!, peste față cu dreapta. Pleosc! Trosc!, în șold…trosc! în umăr!Adela s-a covrigit, apărându-și pruncul”. (p. 209)
Chiar și mamele din proza Nataliei Onofrei au un comportament abuziv, nu în același mod, evident, dar – fiind puternic marcate de normele sociale pe care nu pot să le transgreseze – acestea impun descendentelor traiectorii de viață alese de ele, ca mame, nu de fete, așadar căsătorii pe care le consideră avantajoase pentru statutul familiei, fără să țină seama de opțiunile lor. Pătrundem într-o lume ce pare să nu se fi schimbat de la Rebreanu încoace, să nu fi evoluat pe parcursul secolului XX, stagnând în sărăcie, promiscuitate, mândrie nemăsurată.
Analizând personajele, o remarcă se impune: cele mai interesante și bine conturate sunt femeile, care au un pattern anume în toate aceste povestiri. Care este tiparul feminin? Dacă o analizăm pe Profira, protagonista povestirii liminare, vom găsi trăsături și elemente specifice majorității celorlalte românce din restul cărții: dârzenie, determinare, un respect aproape orb al regulilor societale, al riturilor tradiționale, o manieră aproape corporatistă de a dirija afacerile familiei, de a proiecta și aranja viitorul fiicelor: „Profira avea vocea înaltă de fel, dar vorbea pe un ton controlat, potolit și ferm în același timp. Nu-ți venea s-o contrazici niciodată; intonația ei spunea: nu te întreb, părerea ta nu mă interesează, doar te înștiințez…”. (p. 20) Și Firuța, și Ileana a lui Gavrilă Strâmbeanu din proza „Sfârșiți odată cu trecutul negru!” sunt femei cu un comportament de tipul overprotective, mult prea dirijiste, gata să conducă destinul copiilor și să le asigure traiectoria vizată de ele, într-un elan compensator. În ultimul caz, din dorința de a-și căsători fiica (deja considerată „fată bătrână” în sat la 36 de ani și nu prea arătoasă…) și vizând un progres social printr-un ginere posibil viitor primar, Ileana îi promite fiicei (care voia nuntă la oraș, la restaurantul „Castel”) o nuntă în sat, cu participarea viitorilor votanți, în preziua alegerilor, inspirată și ea de un anumit tip de presă, cea glossy, ce relatează cu lux de amănunte evenimente din viața celor din high-life, idealizându-i: „Uite cum facem! – și-a pus creierul în mișcare Ileana, care nu era o femeie neumblată – închiriem un cort din acela scump și frumos, multe flori și candelabre cu lumânări, construim un platou de dans din lemn în mijlocul imașului și o scenă pentru orchestră, aprindem făclii de jur împrejur, aducem o echipă mare de bucătari cu grătare și purcei la proțap, butoiașe cu bere suite în căruțe împodobite cu flori, damigene cu vin… iar limuzina, mai dă-o-ncolo!… Am văzut o trăsură cu șase cai albi de închiriat – superbă ! – toată înflorată, cu perne de mătase pe banchetă! Vei ședea pe ele precum Kate și William și vei face discret cu mâna nuntașilor în drum spre cortină, ca o prințesă adevărată. Amelia, nunta pe imaș va fi regească, las’ pe mama! Împac eu capra și varza!”. (p. 300) După cum vedem Ilenei nu îi lipsește un simț al fastului, are mania grandorii și de altfel toate riturile de trecere din satele descrise de Natalia Onofrei – mai ales înmormântările – sunt adevărate fenomene potlach, ca ale amerindienilor de pe coasta de Vest a Pacificului, pentru care „a da (potlach) ” este un semn al bogăției, al statutului social. Mândria, stima de sine înainte de toate. După cum vedem, dimensiunea antropologică este mereu prezentă în acest volum, autoarea este un observator plin de finețe.
De ce, oare, personajele masculine sunt majoritar ființe slabe? Deficiențe în educație, lipsă de comunicare, lipsă de perspective sociale, iată ce duce la o plagă binecunoscută a României contemporane: șomaj, alcoolism, jocuri de noroc, violență, furtișaguri. Prin urmare, numeroși bărbați sunt perdanți pe toate fronturile, cum este cazul lui Costel, fiul lui Moș Costache Ciobanu din ultima povestire, care își pierde banii la „păcănele” și sfârșește împușcat de cămătari. Nici fiul lui, masterandul Ghiocel/Gigi, nu este un câștigător: revenit în satul bunicului după pierderea apartamentului din oraș, abulic, se lasă manipulat de un grup de indivizi care vizează obținerea primăriei la alegeri, punând un om al lor, o fantoșă, pentru a profita de imensele terenuri ale comunei. Un looser care va intra în același tipar al violenței.
Volumul de proză În numele tatălui are un stil impregnat de oralitate, autoarea situându-se în siajul marilor povestitori moldoveni: limba este impregnată de regionalisme cu anumite particularități fonetice bine evidențiate la nivel grafic. Textul este presărat cu termeni rarisimi, dacă nu cumva pierduți în alte zone: „târlă, prescorniță, a întorloca, perje, hoașcă, blide, zămnic, fuscei etc.”. Este, așadar, o imersiune în România profundă, în care citadinii au rareori prilejul de a intra, o Românie aproape neschimbată față de începutul veacului trecut, cu aceleași ritmuri de viață, aceleași tradiții și ritualuri, cu un mental colectiv puternic impregnat de balcanitate. O proză care ne dă de gândit, care merită să intre în circuitul marilor târguri de carte, și pe care Natalia Onofrei o va continua cu siguranță. Poate într-o perspectivă mai luminoasă…
Elena-Brândușa Steiciuc
