Filmele care sînt însoţite de o poveste tristă sau de un scandal, de încercări nereuşite sau de aventuri întortocheate sau bizare, sînt cu atît mai aşteptate, iar Terry Gilliam pare să fie predestinat unei istorii acaparante cu această creaţie, căci a gîndit proiectul cu Don Quijote aproape 30 de ani, s-a apucat de el în pofida tututor obstacolelor şi a sfîrşit prin a-l duce la capăt cu ofranda unui atac de cord, pe fondul unui proces cu producătorul peliculei. Într-atît de încleştată este lupta pentru drepturile acestei creaţii, încît Gilliam însuşi pare prins într-o bătălie cu morile de vînt ale cinismului şi societăţii de consum.
Prezentat în premieră acum doi ani la Cannes – The Man Who Killed Don Quijote – a exaltat spiritele şi i-a bucurat pe cei care îl aşteptau (şi poate nici nu mai credeau că va fi gata vreodată!), dar mai mult pe fanii acestui cineast atît de special care a regalat cu filmele lui cu viziuni excepţionale.
Iar acesta nu face nici el excepţie încadrîndu-se în acelaşi univers gilliamesc ce ne aduce aproape lumi în care imaginarul expandează în patologic, în care ne poartă printr-un şir de realităţi interioare ale personajelor prinse într-o încrengătură ce baleiază de la absurd la sublim şi de la frumos/urît la grotesc. Totul pare a fi un mega-joc al egourilor şi personalităților în care personajele intră, dar uneori nu mai reuşesc să se extragă, rămînînd captive în măştile lor.
Fără să uităm că la Terry Gilliam lucrurile nu sînt niciodată ceea ce par a fi şi trebuie să căutăm şi să găsim mereu mitul/filosofia/simbolul, ne lăsăm tîrîţi de acţiunea cu inerentele lui accente de satiră social-culturală pe alocuri atroce, iar istoria lui Don Quijote este adusă în cotidian printr-o ingenioasă întorsătură de condei ce îl introduce în convenţie, făcîndu-l personaj de film.
Ajuns să fie bîntuit de legenda celebrului Hidalgo, pretext pentru o reclamă filmată cu o decadă în urmă, regizorul filmului din film (interpretat minunat de Adam Driver) se întoarce pe urmele lui Don Quijote şi îl descoperă pe cel care l-a interpretat rămas într-un timp imaginar. De aici pînă la nebunia aventurii alături de cineva care crede că povestea este realitatea lui – şi o revendică – e doar o creaţie ce rămîne fidelă trademark-urilor unui creator genial.
Totul se adună ca filmul să fie spectaculos: castingul care îi pune laolaltă pe Adam Driver (într-o excelentă creştere valorică), Jonathan Pryce şi Stellan Skarsgard (doi grei ai ecranului), Olga Kurilenko (frumoasă) şi Joana Ribeiro (proaspătă şi talentată); scenariul co-scris de regizor împreună cu Tony Grisoni (Death Defying Acts, The Young Pope) şi coloana sonoră a lui Roque Baños, cel care a lucrat şi The Machinist, În The Heart Of The Sea, Risen, The Girl în The Spider’s Web sau The Commuter.
Şi devine de la sine înţeles că, fiind vorba de Terry Gilliam, nu putem avea de-a face decît cu prestaţii profesionale ireproşabile, căci, altminteri, întreaga lume plăsmuită de el s-ar spulbera precum viziunile din imaginarul ascuns în spatele unei oglinzi prin care priveşti povestea.
Pendulînd între prezent şi trecut, între vis şi realitate, parafraza lui Gilliam la textul lui Cervantes are accente dramatice laolaltă cu unele comice, într-o secvenţialitate care are însă logica imaginarului, ritmul aventurii şi culorile unei împliniri atît de îndelung aşteptate, în care recunoaştem cu bucurie aspecte pe care le-am iubit în extraordinarul The Fisher King sau tușe din fabulosul Dr. Parnassus.
Vă recomand cu căldură aceasta creaţie extraordinară pe care o difuzează HBO şi vă doresc vizionari miraculoase, căci Terry Gilliam este un magician al poveştilor spuse cu har!
Michaela Platon
Jurnalist de film
