Cu scriitorul Grigore Ilisei despre oameni, locuri și cuvinte.
Originar din Fălticeni, Grigore Ilisei este – fără doar și poate – una dintre figurile marcante ale intelighenției noastre. Scriitorul, publicistul, omul de radio și televiziune este revelat în toată complexitatea sa, mai bine ca oricînd, de volumul de conversații cu prietenul și colegul de breaslă și generație, Titus Vîjeu: „Un veac în față, un veac în spate”. Editura eLiteratura, 2021, 190 pagini).
„M-am gândit la un moment dat să-i dedic acestui scriitor tenace o carte. O monografie literară care să-i <scaneze> oarecum opera. Apoi mi-am zis că mult mai potrivită ar fi, dată fiind înclinația sa către rostirea cumpănită, să-l provoc pe vechiul și statornicul meu prieten la <oleacă de taifas> ce n-ar fi exclus să se prelungească peste ceasurile programate inițial….”, declară Titus Vîjeu în „Argument”. Fin cunoscător al operei dense și polimorfe a lui Grigore Ilisei, autorul îl invită la un lung interviu, la o incursiune prin etapele devenirii sale, conturînd cu precizie și finețe nu numai personalitatea scriitorului, ci și climatul politic, economic și cultural al epocii.
Savurosul dialog-confesiune dintre Titus Vîjeu și Grigore Ilisei începe – așa cum e firesc – cu evocarea figurilor tutelare, atît în viață, cît și în literatură. Este invocat „toposul Mălinilor care e <ca untul cireșilor>”, frizînd perfecțiunea. Aici, conform spuselor celor mari, la botez, bebelușul Grigore, fecior de preot, a fost ținut în brațe și de Nicolae Labiș. Mălini este un „locus amoenus” iar adolescentul – după ce va ajunge elev de liceu la Fălticeni – începe să cunoască societatea vremii, să-i observe atent pe contemporani, nutrind ambiția de a scrie, avîndu-l ca model pe Sadoveanu. Micul oraș care a dat culturii române un număr impresionant de personalități, adevărate „dinastii de creatori” (Lovineștii, Cazabanii, familia Stino, familia Gorovei, familia Vitcu, Grigore Vasiliu Birlic) este un spațiu care-l marchează, căruia îi dedică patru cărți, dintre care cea mai notabilă este rafinatul album „Fălticeni, mon amour”.
Așa cum spune Titus Vîjeu, Grigore Ilisei ajunge la Iași pentru studii universitare de Litere „cu zestrea Fălticenilor în suflet”. (p. 50) Am citit cu emoție paginile în care scriitorul septuagenar evocă anii de studenție și figuri legendare ale spațiului academic ieșean, precum și tipul de relație dintre magiștri și discipoli: „…se poate afirma că exista o distanță, determinată și de climatul înghețat din societate. Cu asistenții, mai apropiați ca vîrstă, se crease o empatie. În acest sens, îmi amintesc de dialogurile fructuoase, amicale chiar, cu Corneliu Sturzu, asistentul de la Estetică, și cu Ion Constantinescu, titularul seminarului de Istoria literaturii universale. Să nu-i uit pe Mihai Drăgan de la Istoria literaturii române, perioada marilor clasici, Ilie Dan, conducătorul seminarului de gramatică istorică, și pe superbele noastre asistente, Luminița Chelaru de la Romanistică și Elvira Sorohan de la Istoria literaturii române vechi. În general, profesorii, adică cei ce predau cursurile, pentru că nu toți aveau acest rang didactic suprem, ni se păreau cel mai adesea urcați pe niște socluri destul de înalte. Unii erau strălucitori, cum ne apărea la cursurile lui Alexandru Dima, cu figura lui de <mistreț cu colți de argint>. Îi fugeau tot timpul ochii după fetele frumoase și parcă saliva cînd o vedea pe Florentina Lupșa, cu apetisanta ei siluetă, care se așeza totdeauna parcă ostentativ în prima bancă din amfiteatrul noii clădiri a Universității, cea de vizavi de edificiul istoric”. (pp. 51-52)
Mergând pe fluxul memoriei, fostul student din anii ’60 îi portretizează pe cei trei profesori, care, după cum spune, „ieșeau din tiparul acestei glacialități”: Alexandru Husar (care a fost și profesorul generației mele la cursul de Estetică, anul IV), Ștefan Cuciureanu (titularul cursului de Romanistică) și volubilul Liviu Leonte, cel cu „înfățișarea de prinț nordic”, titularul cursului de Istoria literaturii române contemporane, o perioadă lector de limba și civilizația română la Montpellier. Dar cel mai mult l-a marcat Alexandru Husar, fost student al lui Tudor Vianu, venit la Iași la invitația decanului Gavril Istrati: „Alexandru Husar era în tot și în toate în anii mei de studenție un nonconformist. Se purta foarte amical cu noi. Ne apela curtenitor cu formula <colega>. Adresarea nu avea o conotație peiorativă, ci exprima o colegialitate văzută în perspectiva timpului. Și noi îi spuneam cu respect <Maestre>, cum a și rămas în memoria tuturor colegilor. Vorbea liber la curs, cu patos, cucerindu-i din prima clipă pe auditori. Încălca cu bună știință cutumele și desfășura orele în spații neconvenționale, în Grădina Copou, sau la casa Universitarilor, sau pe terasa acesteia. Ieșirea din decorul auster al sălilor de curs plăcea studenților. Cei mai mulți îl adorau. Era profesorul nostru favorit”. (p. 54) Nu pot decît să subscriu, figura magistrului nostru, precis conturată de acest fragment, încă îmi dăinuie în suflet: un adevărat model de iradiere intelectuală.
Contextul cultural din capitala Moldovei, instituțiile cele mai importante, mediul scriitoricesc (o breaslă pestriță, cu figuri legendare) sînt evocate în continuare. Grigore Ilisei debutează ca prozator cu „Năvod pentru scrumbii albastre”, 1972, în care adună „întîmplări ce impresionaseră nu numai retina oculară, ci și cea sufletească”. (p. 77) După cum își amintește cel intervievat, „Durerile înăbușite, atmosfera bovarică a tîrgului moldovenesc se torc din caierul povestirii <Năvod pentru scrumbii albastre>. […] Cartea mea era dată ca exemplu, evident negativ, de evaziune, de refugiu într-un trecut anacronic, ce se cerea înfierat cu mînie proletară. Mi se imputa că ignoram prezentul fremătător, al elanurilor stahanoviste”. (p. 79) Totuși, spre marea lui satisfacție, tocmai această critică „tovărășească” din „Scînteia” (oficiosul Partidului Comunist Român, pentru cei mai tineri!) duce la vînzarea rapidă a cărților și la epuizarea stocului într-un timp record.
După ce Grigore Ilisei intră în 1966 în echipa redacțională a postului Radio Iași, cariera lui va evolua pe două orbite: cea de prozator – care va trece de la proza scurtă la „genul proteic al romanului” – și cea de jurnalist, pasionat și de gazetăria sportivă, și de notarea celor mai pregnante aspecte din călătoriile lui. Va cultiva „un jurnalism al esențelor culturale”, ca să reiau inspirata formulare a lui Titus Vîjeu, în emisiuni apreciate de un public larg: „Oleacă de taifas” și „Divanuri duminicale”, în programele TRV 2 și TVR Iași, cu aproape 300 de personalități proeminente ale culturii noastre : Ioan Alexandru, Mircea Horia Simionescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Radu Cosașu, Titus Popovici, Gheorghe Ivănescu, Constantin Ciopraga. Tot ca jurnalist cultural colaborează la publicația Patriarhiei Române, „Ziarul Lumina”, adunînd însemnările despre tezaurul cultural și uman din arealul Ortodoxiei românești în volumul „Pisanii de azi și de demult”, pe care l-am prezentat în această rubrică.
Revenind la viața culturală ieșeană, pe care a cunoscut-o în toate fibrele ei, la peisajul uman al anilor ‘60-2000, Grigore Ilisei povestește cu farmec despre alte cîteva personaje celebre, cum ar fi poetul George Lesnea, un adevărat om-spectacol: „Avea o vîrstă venerabilă și o purta cu glorie pe umerii lui delicat arcuiți. Rămăsese, cum fusese o viață, un om din popor. Îi plăcea teribil să meargă pe jos, să stea de vorbă cu oamenii, cărora li se adresa reverențios cu <Boieri dumneavoastră!>. La magazinul de cafea al armenilor Magardician din Piața Unirii, botezat de ieșeni <La varice>, că acolo nu doar se vindea cafea, ci și se bea o ceașcă – două în picioare, Lesnea semna condica în fiecare zi. Sorbea voluptuos o cafea în cafeneaua sui generis, dar acesta era locul unde simțea nevoia sufletească să-și deșarte diurn traista cu istorii de demult, spre deliciul ieșenilor care veneau anume la ora știută, cam aceeași zilnic, să-l asculte cu religiozitate pe Maestru”. (p. 103). Lesnea „știa câte-n lună și-n stele” despre Iași. În 1972, tînărul Ilisei îi ia poetului septuagenar, chiar de ziua lui, un interviu pentru emisiunea „Scriitori la microfon”, care va păstra pentru posteritate amintiri despre viața scriitoricească din perioada interbelică, o comoară ce „dispărea odată cu trecerea sa la cele veșnice”.
„Mi-am dorit mult să călătoresc. Pasiunea pentru geografie a fost probată și de excelența mea la școală la această materie. Cea mai severă profesoară a liceului, domnișoara Măcărescu, îmi acorda onoarea de a-i ține din cînd în cînd locul la catedră”, declară scriitorul ieșean în partea finală a convorbirii cu prietenul său de o viață. Ca „homo viator”, a avut parte de incursiuni pe aproape toate meridianele planetei. Prima deplasare profesională în străinătate, la Praga și Bratislava (ca jurnalist sportiv) a fost tensionată, așa cum era în anii totalitari. Au urmat altele, scurte, în care încerca să cuprindă tot ce se putea din spațiile parcurse: „Mă întorceam la hotel istovit, pentru că mergeam ore în șir pe jos, dar fericit și încărcat de nectaruri ca o albină ce nu obosește să umble din floare în floare pînă nu-și umple cămăruța cu sucurile de polen ce se vor transforma în miere. Plecam din țară documentat cît era cu putință. Din puținii creițari ai diurnei cumpăram material documentar. În acele preumblări mă aflam într-un fel de transă. Ceea ce vedeam mă lua în captivitate. Înregistram vizual și olfactiv, mental, priveliștile ce mi se derulau înainte-mi”. Sînt la fel de interesante și notațiile privind modalitatea de lucru, felul în care autorul își șlefuia textele: „La întoarcerea acasă decantam impresiile, multe consemnate la cald în blocnotesuri, și reflectam asupra lor și abia apoi începeam să scriu. Reveneam asupra însemnărilor după ce le lăsam un timp la răcit. În acea etapă înlăturam prisosurile, inadecvările scăpate în dogoarea celei dintîi redactări”. (p. 111)
Perioada în care a fost în misiune diplomatică în Tunisia poate fi considerată o „culminație a popasurilor” familiei Ilisei, a scriitorului și a Doamnei sale, regretata Ecaterina, luminoasa profesoară de franceză. Consemnate în volumul „La gurile Africii”, notele de călătorie din Maghreb sînt fascinante prin bogata informație culturală și religioasă, pentru că, așa cum spune autorul: „Ce rost are să călătorești ? Te duci să descoperi lumea și să-i tîlcuiești semnificațiile”. (p. 112)
Taifasului plin de miez dintre cei doi colegi și prieteni septuagenari se termină într-o notă optimistă: „Da, sîntem norocoși să fi trecut prin două veacuri. Pe cel de-al XX-lea l-am trăit mai bine de jumătate, mai ales eu. Din secolul XXI am prins deja două decenii. Rămîne de văzut cît ne va mai îngădui Dumnezeu să înaintăm prin aceste timpuri furtunatice”. (p. 113) Grigore Ilisei mai are multe de spus, multe de scris. Cartea rezultată din interviul cu Titus Vîjeu are o imensă valoare documentară prin informațiile pe care le oferă despre scriitor, despre mediul cultural și social al acestuia, despre figurile marcante cu care i s-a încrucișat destinul. Un „autor de cursă lungă” căruia îi urez ca și la centenar să aibă vigoarea, înțelepciunea și creativitatea care îl definesc.
Elena-Brândușa Steiciuc
