Un splendid jurnal de lecturi, CAIET DE RICOȘAT GÂNDURI, subintitulat „despre misterioasa circulație a ideilor de-a lungul timpului” semnat de Gabriel Liiceanu, a apărut anul trecut la Editura Humanitas. Autorul, figură proeminentă a peisajului nostru intelectual, nu mai are nevoie de prezentare. Mulți dintre noi am fost marcați de scrierile sale: „Apel către lichele” (1992), „Ușa interzisă” (2002), „Scrisori către fiul meu” (2008), „Dragul meu turnător” (2013). Acest nou volum are drept motivație dorința de a-i convinge pe cititori că „splendoarea este la îndemînă” și de a demonstra că imaginea spiritului universal este o activitate a unui „uriaș creier al omenirii”, străbătut de ideile celor care – pe parcursul istoriei – au gîndit în favoarea speciei umane.
Cum este definită sintagma de „gîndire prin ricoșeu”? La pagina 16, filozoful afirmă că aceasta constă în împrumutarea și restituirea ideilor, asimilarea și dialogul acestora, ceea ce duce la o înălțare „a gîndului propriu prin miile și miile de pagini citite”. O constatare cu valoare apodictică, la care subscriu: „Un filozof este un rumegător. Toată viața lui rumegă: ideile lui și pe ale altora”.
O chestiune care îl preocupă pe filozof este aceea a plagiatului de-a lungul secolelor, el amuzîndu-se să inventeze „plagiatul de-a-ndărătelea”, adică întîlnirea lui cu mari spirite cu care are numeroase idei în comun. Tema prostiei este un alt centru de interes al gîndirii sale, iar remarcile notate la pagina 67 conțin mult adevăr: „Ce frumos e cuvîntul stultification/stultificare, prostire, al lui Besançon, folosit pentru desemnarea deraierii de la dreapta judecată” sau ”Cel mai vast documentar pe marginea prostiei: teatrul lui Molière”.
Referindu-se, retrospectiv, la momente din viața lui, Gabriel Liiceanu rememorează perioada de dinainte de 1989, cînd Ceaușescu „se lățise peste istoria noastră”, confiscîndu-i viața. Iată cum a primit autorul tînăr pe atunci vestea eliberatoare: „Cînd, în decembrie 1989, s-a produs cutremurul, am aflat vestea de la radio. Eram într-un apartament de bloc, dar nu mai știu la cine. Tot ce știu e că se afla acolo și Ana Blandiana. Ne vedeam rar și întîmplător. Am căzut unul în brațele altuia și am început să plîngem.” (p. 37)
Foarte justă mi se pare percepția și judecata diaristului în ceea ce privește un episod din viața lui Cioran: ultima lui mare dragoste pentru tînăra profesoară de filozofie de la un liceu din Germania, Friedgard Thoma. Septuagenarul întinerit de această ultimă pasiune îi trimite scrisori cu un puternic conținut erotic tinerei femei, care – după moartea lui – „n-a ezitat să-l jertfească pe altarul trufiei și ambițiilor ei, pe el, cu pudoarea lui, cu delicatețea lui, cu enormul simț al ridicolului pe care-l avea”, publicînd scrisorile și exhibînd, astfel, în public, tribulațiile „crepuscular-erotice” ale marelui autor pe care România l-a dat Franței.
Alte teme pe care le veți regăsi în cele 338 de pagini ale cărții vă vor prilejui un pelerinaj fastuos în gîndirea și lecturile lui Liiceanu: tema bîrfei, a geniului, a maturității culturale, impostura, secvențe din istoria națională sau mondială sînt tot atâtea linii de forță ale unei gîndiri formate în școala filozofiei, îmbogățită, de-a lungul anilor, prin șlefuirea cu nenumărate lecturi.
Am certitudinea că atunci cînd va termina CAIETUL DE RICOȘAT GÂNDURI cititorul va fi îmbogățit, va dobîndi și el, asemenea lui Liiceanu, „cutezanța” de a intra în dansul ideilor altora, fără să-i pese că va greși pasul.
Elena-Brândușa Steiciuc
