„Să citești cărți bune este ca și cum ai purta o conversație cu cei mai de seamă oameni ai secolelor trecute”, spunea Descartes.
Pentru a sublinia această idee supun atenției dumneavoastră o carte de excepție.
„O istorie erotică a curții de la Versailles” îi are ca autori pe Michel Vergé-Franceschi şi Anna Moretti. Volumul a apărut la editura Polirom, în traducerea lui Nicolae Constantinescu.
Este povestea modestului pavilion de vînătoare transformat într-un loc al Puterii și al Desfrîului: Palatul de la Versailles.
Istoria Regelui Soare și a curții de la Versailles a fost abordată în fel și chip de-a lungul secolelor. Scandalurile epocii au fost zugrăvite în tomuri întregi. Însă, erotismul și sexul nu au fost abordate cu atîta minuțiozitate ca în cazul acestei cărți.
Escapada la care ne invită autorii pleacă de la o premisă. Ca să scape de plictiseală, Ludovic al XIV-lea a pus în practică o veche zicală: „Lanțurile căsniciei sînt atît de grele, încît e nevoie de cel puțin trei să le poată duce”. Sau chiar de mai mulți, după cum avea să o dovedească el prin puterea exemplului.
Versailles a fost, pentru început, garsoniera îndepărtată și deloc discretă a tînărului Ludovic al XIV-lea, în vîrstă de 23 de ani. Un loc de plăceri și libertinaj la mai puțin de 20 de kilometri de Paris.
În 1683, Curtea se instalează la Versailles. Pe atunci, cea mai mare „amoreză” din toate timpurile, Ninon de L’Enclos, ajunsă la 60 de ani, constată că nu are acces la castel. Castelul este lascivitate. Dar putea să fie și desfrîu? Ei bine, pînă la urmă, ea și-a atras majoritatea amanților de la curte. Și au fost „cîțiva”: prinți de sînge albastru (Marele Condé, Louis de Bourbon-Vendôme), mareșali ai Franței, cardinali (Richelieu), mari seniori (ginerele și nepotul lui Condé, marchizii de Sévigné – tatăl și fiul, marchizul de Vassé, vărul primar al primului), diplomați, savanți, ofițeri generali de marină şi din armata de uscat (contele d’Aubijoux, domnul de La Châtre). Plus cîțiva amanți recrutați din oraș: Saint-Etienne (nepotul părintelui Joseph), consilierul Coulon, fraţii Perrachon, bancheri la Lyon, Léon Foureau, bancher la Paris, intelectuali (Saint-Evremond) și oameni de litere (cavalerii de Méré, de Raray şi de Jarzay, marchizii de Charleval şi de La Sablière, Hercule de Lacger).
Din 1667 în viața regelui apare o femeie căsătorită. Cele de dinainte erau fete de 20 de ani, domnișoare, care se vor mărita abia după ce vor părăsi patul regal.
Faimoasa Athénaïs de Rochechouart era soția cuceritoare a marchizului de Montespan. Este cea de-a noua femeie care intra în viața regelui, urmată de surorile Mancini, prinţesa de Soubise, prințesa de Monaco, ducesa de La Vallière și marchiza d’Heudicourt.
Ar fi greșit să credem că relațiile amoroase ale lui Ludovic al XIV-lea sînt succesive.
La vîrsta de 16 ani și-a cufundat privirea în „ochii plini de foc” ai tinerei Olympe Mancini. A curtat-o pe această „perlă a prețioaselor” de numai 17 ani încă din 1654. Olympe, căsătorită cu contele de Soissons, la 20 de ani, i-a dăruit soțului opt copii, dar se presupune că cel mare, Louis-Thomas, ar fi fost fiul regelui, deoarece se născuse în august 1657, cînd tînăra mamă era măritată de numai șase luni! Între 1658 și 1659, Ludovic al XIV-lea trece destul de ușor de la Olympe Mancini la sora ei, Marie.
Secolul al XVII-lea rămîne secolul rugurilor și vrăjilor, al sabaturilor de sîmbătă seara (deja!) la care vrăjitoarele se duc în mare viteză, călare pe mătura lor rapidă bine așezată… între coapse.
Este secolul liturghiilor negre, al sacrificărilor de copii – pretinse sau reale -, al simulacrelor de ceremonii religioase, celebrate de preoți falși. Ospețele canibale urmează orgiilor incestuoase și constituie un fel de lume paralelă cu cea – oficială – a Marelui Secol al sufletelor. Știm de la Saint-Simon că orgiile ating noi culmi. Sînt gustate petrecerile unde toată lumea e în pielea goală. În cursul acestor chefuri este interzisă pînă și frunza de viță.
O „regie” ca aceasta am întîlnit numai la petrecerile lui Freddie Mercury, conform biografiei oficiale a regretatului solist al trupei Queen, dar să nu divagăm.
Toată lumea face dragoste. Toată lumea se culcă cu toată lumea. Toți schimbă între ei perechile într-o veselie. Apar și efectele secundare. Doamna de Brossay nota în acest sens: „Domnul duce i-a dat sifilis doamnei de Prie. Doamna de Prie l-a dat domnului de Livry. Domnul de Livry l-a dat soției sale. Soția sa i l-a dat lui La Peyronie și La Peyronie (medic apreciat în epocă) le va vindeca pe toate”.
La 1700, pamfletarii și cei care compun cîntece de stradă ajung pînă acolo încît îl fac pe Regent tată incestuos, amant al fiicei sale mai mari, Marie-Louise-Elisabeth d’Orléans, zisă „Grăsunela”, foarte „bine făcută”. Era o văduvă cu mulți amanți care șoca vechea curte prin dezmăț, prin sarcinile ei nelegitime și prin dorința de a fi precedată de trompeți cînd se deplasează prin Paris. Rămasă văduvă în 1713, la 18 ani, la moartea vărului ei primar, ducele de Berry (nepotul lui Ludovic al XIV-lea), ea însăși nepoata marelui rege, are reputația unei adevărate Messaline megalomane, care pozează goală ca să fie pictată și gravată de tatăl ei. Ducesa, instalată în palatul ei din Luxembourg, îl șochează și pe tînărul Voltaire, de unde întemnițarea acestuia la Bastilia în 1717.
Regele avusese nenumărate amante, relații amoroase și adultere. Totuși, el își recunoscuse 21 dintre bastarzi. Erau și alții sau fuseseră, dar nu putuseră să obțină o astfel de recunoaștere, deoarece fuseseră născuți de femei căsătorite.
În loc de concluzie, autorii cărții fac cîteva remarci: „Bărbații iubesc, pleacă și dispar. Femeile iubesc și devin umbre străvezii cu forme fermecătoare. Numai Iubirea rămîne și, asemenea marchizului de La Vallière (deghizat în pasărea phoenix la Serbarea Plăcerilor din Insula Fermecată), numai Iubirea renaște mereu din propria-i cenușă. Bărbații mor. Femeile mor. Numai Iubirea rămîne în sălașul Iubirii”.
Geo Alupoae
Critic de teatru
Impresar al Teatrului ”Matei Vișniec”
