S-a născut pe 1 martie 1968 la Vicovu de Jos. Mama, Maria, a fost ţesătoare de scorţuri, iar tatăl, Gheorghe, a fost dulgher. A învăţat în localitatea natală, la Botoşani şi la Rădăuţi, şi a absolvit TCM Subingineri, la seral, la institutul, pe-atunci, de la Suceava, în anul 1992. A fost lăcătuş mecanic la IFA, a lucrat ca dulgher în Israel şi a fost redactor la „Monitorul de Suceava” între 1997 şi 2000 şi redactor și redactor șef la „Obiectiv de Suceava” între 2000 şi 2018. În prezent este redactor şi director la cotidianul on-line „Smartpress”. În urmă cu cîteva zile, Neculai Roşca a lansat cea de-a doua sa carte, intitulată „Lapte şi miere”, după ce anul trecut lansase „Consemnat”.
Jupânu’: În copilărie erai mai mult cu mingea sau cu cititul?
Neculai Roşca: În prima copilărie eram cu mersul cu vaca la păscut. Tradițional, pe acolo pe unde m-am născut și am crescut, cel mai mic merge cu vaca. Vorba a devenit de-acum proverbială. Mingea de fotbal, de 18 lei, din cauciuc, era purtată de noi prin țarină mai mult pentru că văzusem la televizor Campionatul Mondial din Argentina din 1978, dacă nu mă înșel, și ne plăcea cum sună în urechi „Maracana”. Talent zero, eram pus mereu în poartă de prost ce eram. Năstase și Țiriac făceau meciuri mari atunci la tenis și le vedeam chiar la televizor. Jucam tenis, deci, cu fundurile de mămăligă, fără prea mult public.
Revin la fotbal: luptam în miuțe neterminate pînă hăt după căderea întunericului, cu echipe mixte, cu Valeria lui Gavril a lui Țapu și cu Doina lui Vasile a lui Hentea.
Cu cititul, ca mulți alții de atunci, povești nemuritoare din seria cunoscută. Alte povești înspăimîntătoare ale lui Hans Cristian Andersen, un volum de Balade populare românești primit premiu II în clasa a II-a precum și „Lelia sau viața lui George Sand”, carte primită ca premiu în clasa a III-a, nu știu de ce. Mai primisem o carte, un an mai tîrziu, despre viața pictorului Manet. Tovarășa învățătoare dorea, pesemne, să mă facă artist cu de-a frica. Scrierile SF sovietice cu care s-a întors din armată tatăl meu, „Cireșarii” lui Constantin Chiriță, călătoriile extraordinare marca Jules Verne și alți autori cărora le transmit, peste Styx, prețuirea mea, m-au convins că este mai bine să citesc despre aventuri diverse ale oamenilor reali sau imaginari decît să-mi compromit imaginea cu antitalentele mele din zona sportului.
Care a fost cea mai mare bucurie pe care le-ai adus-o părinţilor? Dar cea mai mare supărare?
Cea mai mare bucurie cred că a fost pentru mama atunci cînd a aflat de la altcineva, înainte de a ajunge eu să-i dau vestea, că am intrat la facultate. A cumpărat pentru a sărbători special evenimentul împreună o sticlă de un litru de bere de Suceava cu 10.50 lei.
Cea mai mare supărare a fost, fără tăgadă, faptul că după o bătaie pe care noi o consideram glorioasă la miez de noapte, la discoteca de la Vicovu de Jos, am intrat, eu și fratele meu mai mare, Dumnezeu să îl odihnească în pace, în anchete. Milițieni, procurori, judecători, organizațiile PCR și UTC din Liceul Eudoxiu Hurmuzachi, la care tocmai trecusem al cincilea examenul de treaptă mi-au sancționat prestația juvenilă. Am primit nota 4 la purtare pe primul trimestru al clasei a XI-a, am fost judecat public la școală, am fost dat în grija tovarășei dirigintă și președintelui pe liceu al UTC. Mama săraca a consumat toate economiile familiei și s-a și împrumutat ca să ne scoată din bucluc.
Cele mai frumoase amintiri sînt din şcoala generală sau din liceu?
Depinde. Sînt amintiri frumoase pe care nu le-aș da pentru nimic în lume de pe vremea cînd eram elev la școala generală. Sînt cele care sînt din școala primară, care vin din inocența vîrstei. Cu permisiunea dumneavoastră, am scris un volum despre acea perioadă a copilăriei mele denumit „Consemnat”. Mai sînt cele din perioada gimnaziului, împărțit în două: la Școala generală cu clase de Artă din Botoșani și la Şcoala gimnazială din Vicovu de Jos, cu puseuri de-acum de pubertate și adolescență precoce, despre care nu pot vorbi în detaliu, dar care sînt amintiri minunate. Liceul mi-a oferit oportunitatea de a trăi în altă lume, mai complicată, mai minunată cumva, mai enervantă în alt fel, fără seamăn, în mod clar. Din această perioadă am păstrat în minte și în suflet imaginea profesorului de Română, Luca Bejinaru, fără de care n-aș fi fost chemat să spun lucruri în această pagină a dumneavoastră. Măcar pentru faptul că m-a întrebat prin clasa a IX-a dacă vreau să mă fac sportiv (fusesem selecționat la Clubul Olimpia București în lotul de cantonament pentru caiac-canoe) ori să mă țin de școală. Nu prea m-am ținut de școală cum ar fi dorit el, dovadă este că nota cea mai mare pe care domnul profesor Luca Bejinaru mi-a oferit-o a fost 8, și doar o singură dată în patru ani.
Cîţi dintre prietenii din copilărie ţi-au mai rămas?
Eu cred că toți cei care eram prieteni în copilărie am rămas la fel. Poate unii au făcut în atîția ani care s-au scurs pasul spre veșnicie, ceea ce nu mi se pare deloc confortabil sufletește. Poate că în alte situații distanțele geografice și capriciile vieții ne-au separat carierele. Dar mărețele zeități care se cheamă rețele de socializare au avut grijă să provoace reîntîlniri la care nici n-aș fi visat. Din atîtea colțuri ale țării și ale lumii ne strîngem uneori la un loc pe internet, ne trimitem imagini, mesaje nostalgice și promisiuni că trebuie neapărat să ne revedem. Din pozele cu care facem schimb constatăm, fără a ne-o spune unul altuia, că am cam îmbătrînit. Dar încă facem față situației. Am, deci, prieteni vechi fix atîți cît merit.
Cînd şi de ce ai hotărît să iei calea ingineriei?
O facultate de inginerie, urmată la seral, a reprezentat pentru mine, în anul 1986, o oportunitate la îndemînă. La Institutul de Învățământ Superior de la Suceava erau atunci secții de inginerie pe care le consideram bune și pentru că, dacă făceam facultatea la seral, puteam dimineața să lucrez, fiindcă de acasă nu era nici o posibilitate de a fi întreținut. De fapt, aș fi vrut să mă fac filosof. Doar că numai cu un an înainte se schimbase programa de admitere pentru cele 12 sau 13 locuri de la Facultatea de Filosofie de la Iași. Probele se dădeau mai nou doar la disciplinele filozofie și economie politică, şi nu la istorie, cum fuseseră pînă cu un an înainte. Mai mult, cele două manuale erau configurate acum după modelul revistei „Munca de partid”, cu textul didactic așezat pe două coloane. Din concepțiile clasicilor filosofiei și ai economiei nu mai rămăseseră decît cîteva coloane scrise cu litere minuscule. Restul de pagini ale acelor manuale, care trebuiau învățate pe de rost, conțineau viziunile lui Nicolae Ceaușescu și ici-colo ale lui Marx, Engels și Lenin despre adevăratele cuceriri ale științelor filozofice și de economie politică. Am renunțat, deci, la „umanioare”, am pus iar mîna pe manualele de matematică și fizică, am dat examen la facultatea de la Suceava (320 de candidați pe 25 de locuri la subingineri seral), am intrat tot al cincilea, iar restul, cum spune nu știu care clasic sportiv, este istorie.
Care a fost momentul în care ai decis să faci pasul către jurnalism?
Eram copil de școală primară. Tata era bolnav rău și ne întreba pe fiecare dintre cei trei frați, copiii lui, ce vrem să ne facem cînd vom fi mari. Toți doream să devenim doctori, ca să-l facem sănătos. Eu mai scriam și povestioare ori versuri infantile. Mi-a zis că trebuie ca eu să mă fac reporter. Tata a plecat repede dintre noi, vorba lui a rămas în capul meu. După aproape zece ani de lucru la defuncta IFA și după o perioadă grea din punct de vedere material am plecat să muncesc ca dulgher pe șantierele statului Israel. După ce m-am întors în țară, în primăvara anului 1997, cu niște ciolane zdrelite în urma unui accident de șantier, soția mi-a arătat un anunț de pe prima pagină a noului, pe atunci, „Monitorul de Suceava”. Se căutau reporteri – redactori. Ce putea fi mai minunat? Am fost primit în acea echipă formidabilă și din aprilie 1997 nu am mai plecat din branșă.
Care crezi că a fost cel mai de impact articol pe care l-ai scris vreodată?
Este imposibil să răspund. Sînt prea multe. Numai la Suceava smartpress, cotidianul on-line pe care l-am lansat în vara anului 2018, am publicat într-un an cîteva mii. Nu sînt familiarizat cu ideea de impact, am lucrat în cei peste 22 de ani de jurnalistică la „Monitorul de Suceava”, „Obiectiv de Suceava” și de un an încoace la cotidianul on-line pomenit. Pentru mine, articolul care a avut cel mai mare impact a fost primul tipărit, din 6 aprilie 1997, în „Monitorul de Suceava”. Era o știre scurtă, pusă cumva într-un colț al paginii doi, în care arătam că poetul sucevean Constantin Severin a fost tradus în limba engleză. Fiind primul semnat de mine, pe troleibuzul care pornea de la Gara Burdujeni, zonă în care locuiam atunci, și pînă în centru, unde era redacția ziarului, în cea de-a doua zi de muncă a mea, mă uitam roată împrejur ca Mister Bean, agitîndu-mă cu ziarul în mână, dorind să le spun tuturor călătorilor impasibili că eu sînt acela al cărui nume este scris sub cele cîteva fraze tipărite.
Ce te-a determinat să te aşezi în faţa calculatorului pentru a scrie şi cărţi, nu doar articole?
Acum un an și jumătate am pățit, cum se spune, o nepățită. Am călcat strîmb pe niște trepte și am suferit o entorsă destul de gravă la un picior. Nu am avut posibilitatea să mă deplasez pe propriile picioare cîteva săptămîni bune. Jurnalistică nu puteam presta fiindcă nu eram deplasabil. Niște lecturi din acea perioadă și cîteva conversații cu oameni care erau preocupați telefonic de starea mea de sănătate, ceva frustrări legate de faptul că nu aveam cui să le povestesc acele amintiri cu care îi obișnuisem și de care, spuneau ei, le este dor, m-au determinat să scriu mai întîi o mică povestire. Apoi alta, încă alta, încă alta. Au fost citite de cîțiva. Unii au zîmbit, alții au mai și rîs, alții, mai nostalgici, au scăpat și cîte o lacrimă. Am fost astfel încurajat și m-am ambiționat să duc la bun sfîrșit această muncă, mai ales că aveam de acum timp la dispoziție, fiindcă încheiasem colaborarea cu cotidianul „Obiectiv”, unde lucrasem înainte.
Mi-a plăcut să cred că nu i-am dezamăgit pe cititori, curajul de a-mi pune gîndurile pe tavă dinaintea lor a crescut și, anul acesta, cu puțină vreme în urmă, am mai publicat o carte, „Lapte și miere”, pentru care mulțumesc soției, care a tehnoredactat, domnului profesor Aurel Buzincu, semnatarul postfeței măgulitoare, domnului director Gabriel Cărăbuș, care m-a sprijinit pentru înființarea unei edituri, și, nu în ultimul rînd domnului George Matei, care a asigurat tipărirea ei la tipografia Tipo Tonic. Pe bune, dacă n-aș reuși să provoc sentimente, de orice fel ar fi acelea, celui care îmi citește cărțile, m-aș retrage repede în munți.
Care sînt jurnalistul preferat şi scriitorul preferat?
Zilele acestea, post fenomenul Simona Halep, cu certitudine Cristian Tudor Popescu. Radu Paraschivescu și Sorin Avram, constant. Fără să se gîndească cineva cumva, Doamne ferește, că vreunul dintre ei „era să aibă o scamă”.
Jupânu’
