S-a născut pe 9 aprilie 1969 la Beiuş, judeţul Bihor, tatăl, Dragomir, fiind geolog, iar mama, Silvia, fiind contabilă. Din nefericire, amîndoi s-au stins din viaţă şi nu pot citi acest interviu cu fiul lor, Tiberiu, care a urmat cursurile Facultăţii de Textile din Iaşi, dar a ajuns să facă presă, pentru început la celebrul „Ev. Z” condus de Ion Cristoiu, după care a preluat conducerea editorială a „Monitorului de Suceava”. Tiberiu Avram este şi autorul cărţii „Aventuri pe şase roţi”, în care a scris cu talent povestea unor adolescenţi care s-au încumetat să se urce pe biciclete şi să plece de la Gura Humorului tocmai pînă pe litoralul Mării Negre.
Jupânu’: Eşti autorul cărţii „Aventuri pe şase roţi”, în care povesteşti peripeţiile trăite alături de colegii de liceu cu care ai plecat la mare pe biciclete. Te-a bîntuit vreo clipă gîndul să te faci ciclist profesionist?
Tiberiu Avram: Bicicleta a fost doar un mijloc de relaxare sau un mod de a evada din cotidian, așa cum s-a întîmplat cu plecarea pe Litoral, poveste evocată în cartea pe care ai amintit-o. Nu m-am gîndit niciodată să devin ciclist profesionist. E un sport în care trebuie să fii oarecum mai solitar, iar eu am preferat pe atunci sporturile de echipă.
Poliţist, doctor, profesor, fotbalist sau inginer constructor? Care dintre aceste profesii credeai că o vei practica atunci cînd vei fi mare?
Detectiv particular sau ziarist. Acestea erau meseriile la care visam în copilărie. Citeam pe atunci și multe cărți polițiste, Raymond Chandler, Sir Arthur Conan Doyle, Agatha Christie, San Antonio, Rodica Ojog Brașoveanu, Haralamb Zincă etc. Îmi plăceau misterele și eram fascinat de cei care le dezlegau, adică detectivii particulari. Iar în unele povestiri apăreau și ziariști, care făceau anchete prin intermediul cărora elucidau și ei diverse mistere. Mă încînta activitate lor de investigație, îmi plăcea acest gen de activitate, de a aduna informații, probe, de a le pune cap la cap și de a trage concluzii.
Cum de te-ai orientat către o facultate de textile şi cînd, cum şi cu ajutorul cui ai găsit drumul către cariera de jurnalist?
Am intrat la facultate după ce am făcut armata, un an și patru luni, și au fost două motive pentru care am ales Facultatea de Textile. Al doilea era acela că în Gura Humorului exista o filatură. Primul motiv, cel mai important, era numărul de locuri la neincorporabili, cum era pe atunci, adică cei care nu făceau armata. Iar eu tocmai o făcusem. Erau mai multe locuri la neincorporabili, dar și concurența era mare, cinci sau şase pe un loc, iar majoritatea erau fete, care știm că sînt mai silitoare. În anul doi de facultate am avut șansa să mă înscriu la o școală de presă, organizată de Daniel Condurache, care voia să pregătească ziariști pentru o publicație pe care intenționa să o scoată pe piață. Nu și-a materializat planul, a scos pînă la urmă un săptămînal, „Bursa de Est”, dar era departe de ce dorea inițial. Pentru mine, însă, a fost o șansă enormă să învăț mai bine de un an de zile, în tihnă, fără a fi presat de timp, de la un profesionist desăvîrșit cum este Daniel Condurache. De altfel, datorită reputației lui, a fost contactat de Ion Cristoiu pentru a înființa un birou de presă al „Evenimentului Zilei”, în Iași, pentru toată Moldova. Și așa am ajuns și eu la „Evenimentul Zilei”, corespondent pentru judeţul Suceava.
Cum a fost să lucrezi la „Evenimentul Zilei”, ziarul lui Ion Cristoiu, care avea un tiraj care trecea de milion?
Chiar de la primul număr, cei care eram la biroul de presă din Iași am apreciat că nu va ține mult acel ziar. Țin minte că pe prima pagină era o știre cu Michael Jackson, referitoare la cîte zile au mai rămas pînă va veni în România, iar în numerele următoare a continuat numărătoarea inversă. Era total atipic modul de abordare a lui Ion Cristoiu pentru acele vremuri, dar timpul a demonstrat că știa ce face. Am învățat multe în acea perioadă. Se căutau știrile senzaționale, erau intens promovate, dar nu erau neglijate nici celelalte informaţii. Ion Cristoiu avea anumite rigori de la care nu se abătea sub nici o formă. Ştirile trebuiau scrise aşa cum te învaţă manualul de jurnalism, iar limbajul trebuia să fie, obligatoriu, unul simplu, astfel încît să poată fi înţeles de orice cititor, indiferent de pregătirea lui profesională. Niciodată nu permitea apariţia vreunui material acuzator la adresa cuiva fără a exista şi punctul de vedere al respectivului. Şi multe altele, care ţineau, în fond, exact de regulile de bază ale acestei profesii şi de deontologia jurnalistului.
Care este cea mai tare amintire din perioada în care erai ziarist la „Ev. Z”?
Au fost multe amintiri plăcute, în plan strict jurnalistic, în plan sportiv chiar, pentru că am jucat multă vreme în echipa de fotbal a ziarului şi de aici în naţionala jurnaliştilor. Dar, probabil, cea mai tare amintire este legată de găina care a născut pui vii. Aveam la Iaşi un coleg, Cătălin Ştefănescu, pe care, într-o zi, un alt coleg l-a stîrnit întrebîndu-l cînd o să aibă şi el o ştire deasupra bulinei. Bulina era chiar titlul ziarului, aşa şi i se mai spunea, „Bulina roşie”, iar cea mai tare ştire a zilei era publicată deasupra titlului. După vreo două săptămîni, Cătălin Ştefănescu a mers la bunica lui, iar femeia i-a povestit cum a uitat să ia ouăle făcute de găini şi cînd şi-a adus aminte, ce să vezi, nu mai erau ouă, ci pui. Şi s-a gîndit Cătălin să comprime timpul, să treacă peste perioada în care ouăle au stat sub găină şi să dea o ştire cum că o găină a făcut pui vii. Mai toate ziarele vremii au început să acuze „Evenimentul Zilei” că publică ştiri inventate, iar ironiile şi glumele la adresa ziarului au început să curgă de peste tot. Şi atunci, Ion Cristoiu a cerut biroului de presă din Iaşi să aducă probe cum că ştirea ar fi adevărată. A fost o nebunie în redacţia din Iaşi atunci, toţi fiind mobilizaţi să căutăm argumente, oameni, declaraţii care să confirme că informaţia este reală. Dar ştii ce e culmea? Chiar există cîteva cazuri în lume în care s-au consemnat astfel de „naşteri”, dar pentru a avea loc trebuiau îndeplinite o mulţime de condiţii referitoare la umiditate, temperatură, oxigenare etc. În cele din urmă, un profesor universitar, un mare specialist în domeniu, a explicat ce şi cum, a menţionat şi cazurile consemnate în lume cu găini care au născut pui vii. Interviul a apărut în ziar şi nimeni nu a pus la îndoială mărturia profesorului, dar nici nu a crezut cineva că acele condiţii existau la Paşcani, unde era localizată întîmplarea.
Cînd şi de ce ai renunţat la acest ziar cu acoperire naţională şi te-ai retras în presa locală?
Cu presa locală am colaborat permanent, iar în 2001 am preluat conducerea „Monitorului de Suceava”, după ruptura de atunci provocată de nemulțumirile celor care editau la acea vreme ziarul. Mi se pare că se schimbase acţionariatul la „Evenimentul Zilei” şi toţi corespondenţii din ţară au fost puşi să aleagă între „Ev. Z” şi ziarul local cu care colaborau. Era perioada în care a fost acea luptă urâtă în presa suceveană şi „Monitorul” era atacat, iar redactorii calomniaţi zi de zi. Dacă alegeam atunci „Evenimentul Zilei”, era ca un fel de fugă din faţa greutăţilor cu care mă confruntam, putea fi interpretat ca un act de laşitate. Sincer, posibila percepţie publică asupra unei astfel de poziţie m-a determinat ca, după nouă ani, să renunţ, cu durere în suflet, la „Evenimentul Zilei”.
Regreţi că nu ai urmat cariera pentru care te-ai pregătit în facultate?
Nu, nicidecum. Iar dacă mă uit în jur, astăzi e greu să găseşti un loc în care să practici meseria de inginer textilist, specializarea filatură.
Ai vrea să retrăieşti perioada copilăriei, cea din liceu ori cea din facultate?
Odată cu trecerea anilor, cred că fiecare îşi doreşte, din cînd în cînd, să retrăiască anumite momente din viaţă, să se întoarcă în timp, dacă ar putea. După cum ai formulat întrebarea, e clar că trebuie să aleg una dintre cele trei. Şi am să aleg anii de liceu, anii adolescenţei, anii în care eram lipsiţi de orice fel de griji. Nu existau telefoane mobile, computere, era un singur program tv, şi ăla de două ore, aşa că timpul liber însemna cărţi sau prieteni. Ştiam doar că trebuie să învăţăm, să intrăm la facultate şi viaţa noastră va fi aranjată. Aşa erau vremurile atunci, intrarea la facultate te aranja pe viaţă. Astăzi este puţin mai complicat pentru liceeni şi mult mai stresant faţă de anii aceia.
Care este cea mai mare reuşită profesională? Dar personală?
Profesional, sînt multe lucruri pe care le-aş trece la capitolul reuşite. Sînt multe reportaje, interviuri, anchete, extrem de interesante pentru un cititor şi acum, după ani şi ani. Cred, însă, că cea mai mare realizare este, totuşi, revitalizarea „Monitorului”, după ce l-am preluat în 2001. În ce priveşte partea personală, cea mai mare realizare este familia, soţia mea, Dinuţa, şi bucuria noastră de zi cu zi, cea care ne dă sens vieții, fetița noastră, Clara. Nu aş fi putut realiza multe dintre lucrurile pe care le-am făcut, dacă nu aş fi avut sprijinul familiei. Contează enorm să ai permanent pe cineva alături, care să te sprijine în momentele grele și să se bucure cu sinceritate alături de tine. Și, în plus, mi-a ajutat Dumnezeu ca în fiecare zi să îmi doresc să ajung acasă, să mă bucur cînd ajung și să stau cu plăcere în mijlocul familiei.
Jupânu’
