Veselele încuscriri şi încumătriri

Continui tema deschisă în această rubrică, referitoare la modalităţile, la „schemele” de promovare a oamenilor în dregătoriile – însemnate ori mai mărunte – ce funcţionau în principate la cumpăna secolelor XVIII-XIX. Adică înainte, apoi în vremea domniilor fanariote şi în perioada următoare, de revenire a domniilor pămîntene.

Aspri, discreţionari, infatuaţi cu supuşii lor – o permanenţă, de fapt, a ciocoiului valah vechi sau nou-nouţ – boierii deveneau umili, slugarnici, ipocriţi atunci cînd se aflau în faţa domnitorului. El (boierul parvenit, ori ce se căznea să parvină, n.a.) a învăţat – scrie C. V. Ghiţulescu – să-şi controleze fiecare gest, fiecare cuvînt. În public, nu spune niciodată decît ceea ce trebuie spus, ceea ce trebuie auzit, ceea ce îmbracă forma neutralităţii sau miezul plăcerii. Raţionalitate în gesturi, raţionalitate în alegerea cuvintelor, comportamentele fac parte din nevoia sa de protecţie. Într-o astfel de societate, unde teama, intriga, moartea, mazilirea sînt sentinţele zilei, nu este loc pentru afectivitate şi spontaneitate, ci doar pentru prefăcătorie, diplomaţie, suspiciune, slugărnicie. I-aş spune „o etichetă a supravieţuirii”, preluînd termenul şi teoria lui Norbert Elias. Ceea ce este „rezonabil” sau „raţional” depinde în mod esenţial de structurile societăţii. Aşadar, „raţiunea nu este altceva decît efortul nostru de a ne adapta la o societate dată”.

Presupusul autor al „Istoriei Ţerei Româneşti”, banul M. Cantacuzino, descrie scurt, dar lămuritor comportamentul boierimii valahe în faţa autorităţii superioare: „Boierii, de la Banu pînă la Postelnicu, sînt ca miniştrii: ei oricînd pot să intre la Domnu, să vorbească şi să şadă înaintea lui. Iar cei de la Postelnicu în josu intră numai cînd sînt chemaţi, răspund numai cînd sînt întrebaţi şi şedu cînd capătă voia. Boierii de mai josu, pînă la Clucer de arie, atît halea, cît şi mazili şedu înaintea Domnului atît la Adunări, cît şi la Divanu”.

Iată, spus în limba veche, frumoasă a vremii, un posibil miez de incitant eseu – perfect actual, de altfel – despre arta obedienţei depline ca ingredient esenţial al strategiei succesului, a parvenirii la români. Disimularea, atitudinea duplicitară, falsa pocăinţă, intriga şi calomnia erau „calităţi” indispensabile reuşitei încă din acele vremuri de „tranziţie” – o trecere nefinalizată încă – de la vechi la nou, dinspre Orient spre Occident. Acest de mult visat tărîm al făgăduinţei pe care îl jinduim şi acum.

Două zicale tipic româneşti exprimă perfect axiomele fundamentale ale conduitei celor ce se ambiţionează să supravieţuiască, să urce în ierarhii, în ceţoasa, instabila Valahie.

Prima este „capul plecat sabia nu taie”, porunca primară a slujbaşului român. Această strategie a fost iniţial, în Evul Mediu, o procedură de iertare a greşelii şi trădării, printr-o execuţie publică simulată, simbolică. Ulterior, îndemnul a devenit sinonim cu priceperea, abilitatea de a-ţi obţine şi menţine privilegiile prin umilinţă şi „îngenunchiere” preventivă în faţa celor puternici, cu drept de viaţă şi de moarte asupra celor mici.

A doua – mai profundă decît ar părea la prima vedere – este „schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”. Altfel spus, doar cei cu mintea rătăcită s-ar putea bucura la înlocuirea stăpînilor. Dar zicerea transcede accepţia primară, referitoare la întrebările, temerile, provocările pe care le implică, în general şi principial, orice nouă stăpînire. Ea relevă şi angoasa celor mai „norociţi” decît alţii de către Domnul ce tocmai a fost mazilit: a fost atît de dificil adesea, de obositor şi de costisitor să intri în atenţia, în graţia şi „mila” celui puternic! Iar riscul – unul imprevizibil, greu de evaluat şi de prevenit – ca noul Domn să te îndepărteze din funcţie ca să-şi promoveze rudele, amicii ori noii „sponsori” era unul major. Din „nefericire”, pe atunci nu se vorbea de vreo legiuire care să îngăduie migraţia, reorientarea partinică. Funcţia şi rolul ei erau, însă, îndeplinite cu prisosinţă de pungile de galbeni, de veselele încuscriri şi încumătriri de convenienţă ori de plîngerile bine ticluite destinate ambasadelor străine sau Înaltei Porţi. Pe atunci aflată la Istanbul. Că doar vorbirăm aici de anii 1800, nu de 2000!

 

 

Fiţi sociabili!