Vechea gardă moare, dar nu se predă!

Desluşirea originii şi sensului originar al unor citate celebre este un exerciţiu util: el ne poate avertiza asupra faptului că utilizăm cu uşurinţă asemenea sintagme consacrate în contexte care nu au nici o legătură cu cadrul în care au fost rostite şi cu sensuri complet pervertite de transmiterea lor din generaţie în generaţie.

* „A face grevă”. Utilizată ca mijloc de presiune pentru satisfacerea unor revendicări de ordin salarial, social ori moral, greva este o acţiune colectivă soldată cu încetarea lucrului. Frecventarea publică a Pieţei Grevei (azi Piaţa Primăriei din Paris) datează din sec. XII cînd, prin decret regal, acest spaţiu e declarat liber de alte construcţii şi destinat comerţului (cu produse aduse acolo de vapoare, pe Sena) şi serbărilor populare. Ca şi în alte porturi, mulţi oameni fără ocupaţie veneau aici pentru a-şi vinde marinarilor ori negustorilor forţa de muncă, în special pentru transbordarea mărfurilor de tot soiul. Aşadar, „a face grevă” însemna iniţial a fi în căutarea unui loc de muncă. Această formă de inactivitate nevoită s-a transformat, în vreme, în opusul său: un act asumat voluntar de încetare a muncii.

* „A pune la index”. Înseamnă a îndepărta, a exclude o persoană, o idee ori o scriere considerată suspectă ori periculoasă. În secolul XVI, Biserica Catolică se vede confruntată cu erezia lui Martin Luther. Congregaţia Inchiziţiei romane îl autorizează, în 1559, pe Papa Paul al VI-lea să redacteze un registru al cărţilor interzise, „Index librorum prohibitum”. Congregaţia Index-ului, creată în 1571, este împuternicită să ia măsurile cuvenite împotriva operelor prohibite şi autorilor ori distribuitorilor acestora pînă în 1917, cînd această cenzură este atribuită – fără a fi stopată! – Sfîntului Oficiu. Dacă printre cei interzişi se găsesc mari personalităţi (Copernic, Galileo Galilei, La Fontaine ori Emile Zola), cenzura papală a vizat şi ideologia nazistă, dar a sancţionat cu precădere „devierile” prelaţilor catolici inspirate de ortodoxie ori de alte culte. Indexul a fost abolit definitiv în 1966, la Conclavul Vatican II.

* „A vinde pielea ursului din pădure”, cu sensul de a promite cuiva un bun pe care nu-l ai ori a te felicita prematur pentru un succes ori un cîştig îndoielnic, discutabil. Altfel spus, ceea ce încearcă să ne ofere, în schimbul votului nostru, în fiecare campanie, dragii noştri politicieni. Zicerea îşi are originea într-o fabulă a lui La Fontaine. Inspirat, la rîndu-i, de anticul Esop, dar, mai sigur, de pilda consemnată de Philippe de Commynes, diplomat în slujba regelui Ludovic al XI-lea, la sfîrşitul sec. XV. Ambasadorul notează cum, trimis de rege la curtea Împăratului Frederic al II-lea cu cererea de a fi ajutat (sub promisiunea că îi va deveni vasal pe veşnicie) împotriva rivalilor săi, a fost refuzat, elegant, de acesta, care i-a relatat pilda devenită celebră prin pana fabulistului citat abia peste un secol: trei datornici au solicitat ştergerea datoriilor pe care le aveau la un negustor în schimbul pielii unui urs imens, ce teroriza regiunea. Ajunşi în faţa dihaniei, doi dintre tovarăşi o iau la fugă, iar al treilea… o face pe mortul! Din fericire, după ce îl miroase, ursul îl lasă în viaţă. Întrebat ce i-a şoptit animalul, norocosul spune că acesta i-a zis: „să nu vinzi niciodată pielea ursului pînă ce acesta nu va fi mort!”.

* „După noi, Potopul!”. Deşi nu o pronunţă, se pare că aceasta este deviza favorită a majorităţii celor ce au condus România de prin 1990 încoace. În 1756, după un deceniu de pace, va începe războiul de 7 ani. De o parte era regele prusac Frederic al II-lea, aliat cu Anglia, de cealaltă Austria Mariei-Tereza, aliată cu Franţa lui Ludovic al XV-lea. În 1757, trupele prusace ies înaintea francezilor, care se apropiau de Leipzig, pe care îi înving în mai puţin de două ore, la Rossbach. Ludovic îi va mărturisi adînca deznădejde Doamnei de Pompadour, care-i fusese amantă şi îi devenise cea mai fidelă prietenă şi consilieră. Versata doamnă îi ridică moralul, îndemnîndu-l să nu dispere, ci să lase aliaţilor şi urmaşilor săi grija de a-şi asuma consecinţele şi a diminua costurile ruşinoasei înfrîngeri. Aşadar, sensul iniţial al zicerii citate fusese unul pozitiv: Potopul va veni abia după ce noi nu vom mai fi.

* „Garda moare, dar nu se predă!”. Celebra zicere, ce trimite la onoare şi bravură militară, e atribuită – pe nedrept, cum vom vedea! – generalului napoleonian Cambronne. Aceasta ar fi rostit-o la Waterloo pe 1 martie 1815, ca răspuns la invitaţia de a se preda adresată lui şi Vechii Gărzi franceze de generalul englez Colville. De fapt, însuşi viteazul general francez va tempera, ulterior, dimensiunea eroică a episodului invocat, recunoscînd, onest: „N-am spus, nu puteam spune aşa ceva, deoarece eu nu sînt mort… şi apoi, m-am predat!”. Observ că sintagma s-ar potrivi mai degrabă, ca modus-vivendi, oligarhiei comunisto-securiste repede revigorată după spaima trăită de ea în decembrie 1989: vechea gardă moare, dar nu se predă!

 

 

Fiţi sociabili!