Unitatea de măsură a hoţiei: avramul

Arbitrii corecţi şi cu adevărat calificaţi în meseria lor au devenit parcă din ce în ce mai rari la nivelul întregii planete, iar la noi par a fi una din speciile pe cale de dispariţie. Nu-i vorba că nici nu s-a semnalat vreodată, cel puţin în ultimii vreo 50 de ani, vreo suprapopulare a gazoanelor româneşti cu sfinţi. Îmbrăcaţi în negru, la derută. Dar parcă nici hoţie pe faţă, fără pic de jenă, ca în ultima vreme (adică de cînd îi conduce, mai mult prin internet, alde Vassaras) n-am văzut şi nici n-am crezut că poate exista. Săptămîna trecută, la meciul Pandurii – Steaua, am asistat la o asemenea demonstraţie de virtuozitate penală, autorul fiind descendentul încă liber al legendarului său tată, precursorul în funcţie al Vassaras-ului deja amintit. Apropo: cu Grecia avem tratat de extrădare? Că, pardon, cînd o fi să înfunde şi Vassaras bulăul, de unde-l luăm? Că prin internet n-am auzit să se poată face şi arestări, ci doar alegeri prezidenţiale. Revin: aşadar Avram ăsta micu’, rămas cu hoţia în sînge nu doar pe linie genetică, ci şi concret, direct, de cînd şi-a falsificat în acte propria-i înălţime, ca să ajungă la cea minimă obligatorie pentru arbitri, a reuşit să nu elimine doi atentatori de-ai Stelei la integritatea fizică a adversarilor, iar pe unul din ăilalţi să-l elimine scurt şi fără tresărire, pentru un strănut… ba şi după ce ăla asupra căruia strănutase făcuse ditamai henţălăul… la vreo 5 metri de Avram! Nu l-a văzut, desigur. În schimb, l-a văzut de la vreo 20 de metri pe cel presupus a-l fi făcut un pandur, care mai era şi cu spatele, ba şi într-un pachet de jucători! Şi cînd? Păi, fix în minutul 90, sănătate, ura şi la gară! Pe vremuri, circula bancul cu unitatea de măsură a prostiei: ţianul. Care cică nu avea decît submultipli: deciţianul, centiţianul şi miliţianul. De săptămîna trecută, am hotărît că există şi unitate de măsură a hoţiei: avramul.

Fiţi sociabili!