Unde e speranţele mele…

…care le-am avut?!, zicea textul parodic al unei melodii de acum vreo jumătate de secol, inclusă chiar şi în coloana sonoră a unui film din epoca aia. Ca să-l parafrazez, aş zice că speranţele mele… e tot acolo, ba şi cam aceleaşi de multă vreme. La început de an, mă simt obligat să le reînnoiesc. Prima ar fi aceea că a cam venit vremea să ne despărţim de Naşu’. Pe bune: nu vi se pare viaţa mai frumoasă şi liniştea mai adîncă de cînd nu ne mai intoxică toate panaramele de televiziuni sau doar rubrici de sport cu interviuri/ziceri/previziuni/proiecte sau doar minime (că maxime de unde!?) din gîndirea, başca viaţa şi opera, unor Becali (trei bucăţi), Copos, Borcea şi a celorlalţi actualmente pîrnăiaşi? Nu vi se pare aerul mai respirabil de cînd Piţurcă nu ne mai inhalează oxigenul? Ei, ia imaginaţi-vă ce surplus de oxigen s-ar crea dacă alături de ăştia doi s-ar căra la brutărie şi brutarul-şef Mitică! Mai sper ca noul an să-mi aducă şi defosilizarea Naţionalei de handbal feminin, prin redebarcarea acestui Tadici, un soi de Hopa-Mitică (vedeţi, tot Mitică!?) căruia nici n-apuci bine să-i dai şutul în… acolo, că iar te trezeşti cu el dornic de performanţă pe care n-a avut-o niciodată în cariera-i de profitor ordinar. Atenţie: cînd zic fosilizare nu mă refer strict la vîrstă, fiindcă Puiu Iordănescu e mai bătrîn decît Piţi, lasă-ne, dar de cînd s-a făcut rocada, la Naţionala de fotbal e un aer mult mai tineresc. Fosilele se nasc fosile, nu devin astfel prin înaintare în vîrstă. Dar marea mea speranţă este aceea ca, pardon, cangurul, adică Marian Oprea, să reuşească în acest an baremul de calificare la Olimpiada de la Rio. Ar fi a treia la rînd în care o evocăm pe a patra, cea de la Atena 2004, cînd cangurul a luat argintul. De atunci încoace, numai calificări: la alte Olimpiade, la Europene, la Mondiale, în aer liber şi la sală. Pariez că dacă s-ar sări la triplu şi în apă, Oprea ar fi primul calificat. Şi-atît. La mulţi ani!

 

Fiţi sociabili!