Un război prea mic

Eurovision

Eurovision

Nici n-a apărut bine numărul precedent al Jupânului, că am şi primit reacţii cît se poate de logice la ceea ce am scris în această rubrică despre panarama naţională Eurovision. Dincolo de catalogarea piesei cîştigătoare fie drept mare favorită, fie ca un dezastru lesne previzibil (cam între limitele astea o vedeam şi eu, dar mai aproape de varianta a doua), au fost şi cititori care m-au certat pentru comentariul, spuneau ei, răutăcios la adresa bandei de antitalente numite Maxim featuring Nicolae Voiculeţ şi a piesei lor de cerşit la metrou, intitulată „Adu-ţi aminte”. Cerînd scuze că n-am avut habar ce sculă zace-n numitul Voiculeţ, care a suflat în ţevile alea lipite şi pentru Ion Iliescu, şi pentru Smithsonian Institute, şi pentru Masoneria română la zi aniversară, şi la Festivalul George Enescu (şi cu, şi fără Gheorghe Zamfir), şi la etc., ca să nu mai pierd vremea cu poveşti, mai zic doar că finlandezii ăia cu sindromul Down care au cîntat în finala Eurovision păreau pe deplin normali pe
lîngă Maxim-ii ăştia şi piesa lor, care, inexplicabil, nu se intitulează „Mamelor din lumea-ntreagă”, de la care a preluat doar mesajul şi frazarea muzicală. Vă dau, ca desert, versurile: „Am crezut că m-am vindecat / Dar cu iluzii mereu m-am îmbătat / În inimă, dar eu căutam ceva / Lasă să-mi umplu golul cu dorinţa mea. / Un lac plin de venin / Păduri pline de spini / Doar umbre, nu lumini / Dar toate trec şi vin. / Fac ce simt acum, că anii trec, / Sînt copil şi mulţi nu mă-nţeleg. / Nu mă judecaţi, n-o să mă schimb. / Adu-ţi aminte cum erai / Cînd nici o grijă nu aveai. / Am tot căzut dar m-am ridicat / Prieteni am, dar mulţi m-au uitat, Mi-e dor de ce am fost şi ce puteam să fiu / Dar toate astea le simţim doar cînd iubim”. Hai, mai citiţi-le încă o dată, dacă n-aţi înţeles ce vor. Oricum, nici la a mia lectură, tot n-o să pricepeţi. Doamne, ce normali, coerenţi şi muzicali erau finlandezii ăia cu Down!

 

 

Fiţi sociabili!