Un „mişmaş” numit viaţă

 (In memoriam Bogdan Ulmu)

Sînt surprins şi mult întristat de dispariţia, neaşteptată, a unui drag şi vechi prieten ieşean Bogdan Ulmu, acest om-orchestră al Teatrului Românesc… (profesor universitar, scriitor, regizor, scenograf, gastronom vestit). Consider că nu pot să-i aduc un alt fel de omagiu decît cel de a-i prelua aici, trei mici şi delicioase texte. Unul despre cuhnie şi haleală, unul despre teatru, altul despre „mişmaşul” numit iubire (cele trei mari plăceri şi coordonate ale vieţii lui).

1. „Într-o seară sînt invitat la un amic acasă. Amicul meu are o soră. Sora are o colegă. Ambele puse pe salvat inconştienţi. În frunte cu mine. Obişnuit cu mii de asemenea ocazii, cred că cunosc protocolul: încep cu o tărie. Doamnele mîrîie. Le privesc mirat. -Tăria e otravă, fiindcă nu-i naturală, ci-i din chimicale. N-ai voie decît 20 ml, şi numai din cea făcută la cazan. Pun sticla de whisky la loc, oftînd uşor. Dau să-mi torn un Cola. Doamnele se frisonează ceva gen „sacrilegiu!!!”. Fiindcă Pepsi, aflu, este bombă chimică şi el. Dacă era fresh, mai mergea… Fug şi-arunc sticla de Cola la chiuvetă. Bărbatul-gazdă trage un suspin jalnic, gîndindu-se c-a irosit 6 lei… şi-a mai şi cărat-o pînă acasă. Pun un şniţel în farfurie. Femeia gazdă, privindu-l cu dispreţ, îmi adresează un mustrător: „Aşa, bagă mortăciuni în tine! Buahhh!!!”. Îl pun deoparte. Disperat, înfometat, însetat, îmi ung o felie de pîine cu unt. Oaspetele în fustă nu mai suportă: – Nu-nţelegi nimic! Untu-i dăunător! (nu-mi explică de ce, dar o cred). – O să iau margarină… – Oah!, dă să leşine nutriţionista. E şi mai periculoasă! Mai bine ungi untură pe un sfert de felie de pîine ! – Da slănină, am voie? – Rar, o dată pe săptămînă, un cubuleţ. Şi cu ceapă, s-o topească… – Da-n Oaş ăia topesc slana cu pălincă… – Au obişnuinţă. Tu n-ai. Deci, mănînci clisă numai cu ceapă, fără pîine şi fără horincă! Altfel intră direct în ficat… – Da’ sare, am voie? – Nix! Ţine apa-n organism. Văd că pe bărbat îl menajează. Privesc, cu ură, în farfuria lui: cîteva grămăjoare de iarbă stau cuminţi şi nevinovate. Omul îşi toarnă un pahar de apă plată şi mestecă o ridiche, victorios. De-acum, ştiu: dacă voi mai fi invitat, mănînc bine înainte şi la masa voi servi o frunză de salată şi o corcoduşă. Poate mă reabilitez…”.

2. „Povestea e reală. Am mai vorbit, de-a lungul anilor, de-un aşa zis regizor care avea toate defectele posibile şi care, în ciuda acestor anomalii, a condus un teatru românesc, timp de… 19 ani. L-am cunoscut prin anii ’70… şi: eram june şi aveam o iubită în acel oraş. De aceea, mergeam des acolo. Cînd ea era ocupată (avea spectacole, ori repetiţii) mergeam să-mi beau cafeaua la un restaurant plăcut, lîngă teatru. Într-o dimineaţă, intră acest impostor, să-i zicem Cancea, şi mă caută din priviri. Din păcate, mă reperează iute. Comandă şi el o cafea. Mă-ntreabă ce beau şi ce fumez. Îi răspund, mîndru, că m-am lăsat. Da de gagiti nu te lătaşi, fir-ai al dacu! Apoi, mă chestionează interesat, ca director erudit ce era: – Bă Bodane (unde erau două silabe, sacrifica una); te mai ziti? (la el, c-ul devenea t). – Nimic deosebit, am venit să-mi văd colegii de facultate… – Îmhî! Aia pe care venisi t-o vezi, nu fu colegă cu tine, mă, tap bătîn!… (rînji libidinos). Mă rog…. Bău coniacul. – Audi (z-ul devenea d)…te mă sfătuieti să mai monted? Teva tă meargă ti la tcoli…- Păi…cel mai sigur, Caragiale. E şi-n programă…e şi genial…Caradiale? Audii de el! Aici, am simţit nevoia să mă reapuc de băut… Am comandat un coniac mare. L-am dat pe gît. Tii, bă Bodane, dii ti mie, că eti mai la curent cu conteporanii, Caradiale ăta are piese… cu furnale? Am mai cerut un coniac. L-am evaporat cu o figură răvăşită. – N-are. – Îhî, n-o să facă carieră…e neorientat…Aici am cerut şi o ţigară, de la ospătar. Am fumat-o, nervos, în 50 de secunde. Da alteva? – Sofocle, Shakespeare, Racine, Ibsen, Cehov, Camil Petrescu, Sebastian, Ionesco… Originalul om de teatru m-a oprit din înşiruirea-mi isterică. Audii de ei. Ătia au piete cu furnale?…Am leşinat. Se pare că nu-mi priesc, întotdeauna, discuţiile despre repertorii…”

3. Mai întîi, ce-i „mişmaşul”, ştiţi? Simplu: şpriţul! Şi-n Caragiale, în prima variantă a piesei „D-ale carnavalului”, Miţa Baston vrea un mişmaş: „de fapt, mai mult m-aş, decât miş!”… Cum pe vremea aia lumea era exagerat de pudică, replica a fost scoasă ulterior.

 

 

 

Fiţi sociabili!