Umorul, arma poporului

Au trecut, iată – mai terne, mai banale ca altădată -, atît Sărbă(u)torile de Iarnă (cu ghiftuiala specifică, rituală, cu speranţe de mai bine şi proiecte mereu neîmplinite peste an), cît şi aniversările hibernale (Marea Unire, Revoluţia din 1989, etc.). Cine ne-ar putea povesti mai bine, mai colorat despre toate aceste teme de sezon decît inconfundabilul Mircea Dinescu? Poetul, gastronomul, proprietarul de Cetate. Cel care ne avertiza subtextual, înainte de ’89, asupra pericolului „strănutului”: „nu strănutaţi, că zboară toţi fluturii din zid” ori „zboară frumosul din ziar”! Un cocteil dinescian polifonic, numai bun de luat noul an în piept, cu curaj. Şi…cu zîmbet!

* Poezie (şi bani). „Pe vremea comunismului se cîştigau bani din poezie. În 1967 eram elev la Slobozia şi am trimis nişte versuri la revista „Luceafărul” (…) şi mi-a apărut o coloană de versuri. Cred că am primit vreo 1.000 de lei, o sumă uriaşă pentru mine! Părinţii mei erau modeşti. La liceu n-am avut niciodată un costum făcut special pentru sufletul meu. Am purtat numai uniforma aia albastră, care te rodea la ceafă. Cea mai mare sumă cîştigată a venit din premiul de debut, în 1971: 10.000 de lei. (…). N-am ştiut ce să fac cu banii, aşa că i-am dat părinţilor mei să-şi cumpere… un frigider”.

* Umor (şi…mîncare). „Umorul e arma poporului român. Şi pe vremea turcilor am supravieţuit, nu ştiu dacă neapărat cu ironia, dar am supravieţuit. La curţile domnitorilor români se cînta meterhaneaua, adicătelea cîntece turceşti. Ăia erau îmbrăcaţi cu şalvari, cu işlic, iar mîncarea era ca la Istanbul. Datorită acestei chestii (un soi de adaptare din instinct de supravieţuire!? – n. a.) turcii ne-au iertat. Nu ne-au transformat bisericile în geamii, cum s-a întîmplat la bulgari, la sîrbi sau la unguri. Noi am ţinut, practic, armata turcească pe mîncare. Carele noastre cu grîu şi berbeci au întreţinut 500 de ani armata otomană! Aşa a apărut şi vorba „Turcul plăteşte”. Românii au inventat şi cateringul, dar la noi nu se scrie asta. Că şi voievodul Moldovei, şi cel al Ţării Româneşti le aduceau mîncare turcilor la porţile Vienei (lucrînd, totodată, pe la spate, pentru cauza creştină – n. a.). Ei, după sute de ani, a venit naţional-comunismul lui Ceauşescu, iar la sfîrşit de secol al XX-lea a apărut mîncarea pe cartelă. Pîine, brînză, creveţi vietnamezi, peşte congelat, 200 de grame de salam, cu buletinul. Am trăit pe raţie din patriotism!”.

* Vin. „Eu nu am stat în lumea literară care te macină în crîşme (…). Eu n-am avut vocaţie de mare băutor. Deşi îmi place vinul foarte mult, am avut un duh care m-a apărat. Mulţi autori tineri riscă să intre în fauna care mişună în lumea scriitoricească şi în cea a artiştilor, în general, dar care te poate strivi!”.

* Gusturi (prezidenţiale) . „Nu, Băsescu nu ştie să mănînce. Din păcate, nici un preşedinte al României n-a ştiut… Dacă ştiau să mănînce (dacă aveau gusturi? – n. a.) poate că şi România ar fi arătat altfel. Iliescu mînca precum un fost activist, obişnuit la cantină. Prin ’91 au fost la el nişte copii de la revista „Pupăza din tei”. Şi au fost întrebaţi apoi cum a fost la Cotroceni? La felul întîi a fost ciorbă de perişoare, al doilea a fost „ardei umpluţi”. Adică, un pleonasm gastronomic evident! Băsescu, ca orice mare machitor, n-are fineţuri. Îi refuză ficatul mîncarea bună. Mie mi-a povestit Pleşu că Băsescu fusese invitat de Berlusconi pe un iaht, în Marea Mediterană. Italianul s-a dat mare cu o tavă de brînzeturi „naţionale”, iar Băsescu i-a şoptit lui Pleşu: „Andrei, împinge şi tu, naibii, de-aici, brînza asta împuţită!”. Şi acesta (Pleşu – n. a.) îi tot spunea: „Domnu’ Preşedinte…e mîndria Italiei!”. Tot Pleşu mi-a povestit că, în perioada în care el era ministru de externe, l-a chemat Emil Constantinescu la masă: „Mă, ce crezi că mi-a dat? Compot de piersici cu biscuiţi! Mîncare de spital, analfabetism gastronomic!”. Acum, „Neamţul ” mănîncă în secret. Nimeni nu ştie ce-o mânca…”. Bre (vorba pişicheră a fratelui drag Liviu Antonesei, nimeni altul decît unul dintre eminenţii „intelectuali” ieşeni bine puşi la cutie de tanti Secu înainte de ’89, cum zice Mircea, mai jos), dar bag seama că nea Nicu mînca mai „deştept” – şi datorită diabetului, poate – decît succesorii săi „democraţi”! *

Dizidenţi. „Noi n-am avut, ca polonezii, sindicate libere, ci doar  însăilări de personaje… „Scrisoarea celor 7” a venit din sînul sistemului, nu dorea dărîmarea lui, ci mergerea pe sistemul „comunismului cu faţă umană”, promovat de Gorbaciov. Noi, ce dizidenţi aveam!? Un poet nebun, care eram eu, o băbuţă la Cluj, Doina Cornea, un ungur, Tokeş, la Timişoara, şi cîţiva intelectuali puşi la cutie, la Iaşi! Cine să preia puterea? Eşalonul doi, tovarăşul Iliescu, despre care se zvonea de multişor că-i va lua locul lui Nea Nicu, şi că el va fi un soi de preşedinte mai luminat, pentru că mergea la teatru, la operă… Era simpatizat. Dar, ca să negi total acea revoltă populară şi să spui că Revoluţia a fost făcută de KGB… este absolut jenant”. 

 

                                                             

 

Fiţi sociabili!