Ultimul meu Eurovision

Nu, n-am de gînd să dau colțu’, cumva înainte de termen, fiindcă mai am cîteva (zeci de?) concerte de văzut pînă să se întîmple asta. Apropo: a rămas mai puțin de o lună pînă la concertul Ringo Starr de la Viena, unde echipei deja anunțate aici am aflat că i se va alătura și Mara Moroșan cu care, printre altele, ne-am mai întîlnit și pe la Santana, la Budapesta. Vom fi, așadar, vreo 10 suceveni acolo, ceea ce zău că merită salutat cu drag și cu mult respect. Care-i însă chestia din titlul de azi? Păi care să fie? Cu o zi înainte de eveniment, la o televiziune unde nu se lingeau rănile răniților pe care i-am trimis acolo ca să se facă de rîs parcă încă mai mult decît ăia din anii trecuți, o doamnă a pus o întrebare de mare bun simț celorlalți invitați, anume dacă își mai amintesc de „Waterloo” al lui ABBA, din 1974. Daaaa, au zis toți. Doamna a continuat: „Dar puteți vreunul să-mi spuneți numele cîștigătorului de la vreuna din ultimele cinci ediții? Sau titlul piesei cîștigătoare?”. Vă imaginați, cred: pauză-n popor! Tăcere de moarte. Despre asta vorbim: se cîntă o muzică horror de către niște personaje horror, în niște concursuri care ar putea fi numite Horrorvision. Am făcut și eu exercițiul ăsta. Ei bine, din toate Eurovisioanele de după ’89, nu mi-a rămas absolut nici o piesă, ci doar niște personaje de prin ospicii: femeia-bărbat (era tot din Israel: vi-l/v-o mai amintiți?), femeia cu barbă, bărbatul fără ceea ce-l face în general pe bărbat să vorbească gros (ca să rămînem și noi nițel în istorie!), grupul de dizabilități din Finlanda, femeia (sau ce-o fi fost…) de anul ăsta. Să ne înțelegem: am toată înţelegerea pentru defavorizații de toate culorile, sexele, religiile, vîrstele. Numai că eu prin muzică înțeleg altceva, adică ceva care te bucură, te destinde, te emoționează în mod plăcut. Refuz să asociez muzica cu toate maladiile, handicapurile și frustrările din galaxie. De aceea, declar public: nu mă mai uit niciodată în viață la Eurovision.

Fiţi sociabili!