Turismul negru

Încercasem, în ediţia trecută, să-mi explic succesul (inclusiv în sens comercial, bănesc) „turismului negru”. Al noii mode a pelerinajelor de masă la locurile triste, la memorialele durerii, suferinţei umane duse la extrem. Aceste destinaţii încep să „bată” – ca interes şi cifră de afaceri – ţintele turistice clasice. Inclusiv traseele consacrate de pelerinajul religios, tendinţă care ne poate pune multe semne de întrebare asupra preferinţelor, dar şi angoaselor specifice omului contemporan.

Azi – dacă ai bani, dar şi răbdarea să-ţi aştepţi, cel puţin 6 luni, programarea pe lungile liste de înscriere pentru periculoasa „excursie” – poţi hălădui liber prin Cernobîl şi prin împrejurimi, ca să constaţi cu ochii proprii ciudatele mutaţii genetice suferite de fauna şi flora locului. Te costă 120 de euro pe zi, dar e pe riscul tău! Eu unul, v-aş sfătui să vă înscrieţi doar dacă doriţi musai o schimbare de sex, ori mai bine zis… o pierdere a sexului!

Iată o altă destinaţie „de groază”. Karosta este o puşcărie din Lituania, construită în cel mai pur stil sovietic-stalinist şi păstrată ca atare. Acolo, prin anii 1940 fuseseră deţinuţi şi executaţi peste 200 de ofiţeri ce au dezertat din glorioasa Armată Roşie. Dar, începînd cu 1997 – felicitări lituanienilor, acest neam luptător şi mîndru, pentru că astfel nu lasă uitarea să se aştearnă peste atrocităţile trecutului, şi totodată fac bani buni din asta! – la Karosta te poţi „caza” la preţ de hotel de lux –  minim 100 euro pe zi – în acele celule mici şi mizerabile, cu pereţii scrijeliţi de nefericiţii militari ce îşi aşteptau, sub tortură, moartea. „Camerele” nu au clanţe, nici chei în interior, iar în „meniu” sînt incluse nu numai felurile de mîncare specifice, greu de mirosit, darămite de înghiţit, ci şi insulte, umiliri şi alte maltratări „asortate”. Bănuiesc – de fapt, sper – că bătăile administrate musafirilor, oricît de masochişti or fi ei, nu sînt întru totul aidoma celor „originale”! Şi că turistul ce dă o groază de bani îşi poate, cel puţin, întrerupe, la cerere, sejurul plătit în avans. Oricum şi aici, la sinistra puşcărie sovietică, lista de aşteptare „bate” pînă dincolo de anul 2017.

În efortul de a desluşi resorturile intime, complexe, ale unor asemenea stranii preferinţe turistice, încerc să depăşesc explicaţia deja enunţată, cea oarecum comodă, a ciudatului „masochism plătit, comandat”. Ce altceva ar mai putea, atunci, justifica plăcerea, dorinţa costisitoare de a vizita – ori chiar de a trăi acolo o perioadă – locurile terorii, monumentele triste ale barbariei şi dezumanizării hidoase, în diferite conjuncturi, ale lui homo sapiens? Dincolo de oarecum surprinzătoarea plăcere a omului de a se făli că a fost şi el acolo unde s-a petrecut un oribil masacru, o zguduitoare dramă a semenilor lui. Că a trăit şi el, fie şi în viteză, în acea Arcadie pe dos, una tristă, lugubră, un coşmar de nerepetat. Bucuria că el a scăpat, că nu e afectat de nenorocirea altora, de drama pe care încearcă s-o retrăiască, după ani ori decenii „prin procură”? Ar putea, desigur, fi şi o formă de dovedire, printr-un selfie, a norocului că nu s-a născut şi el atunci, acolo, printre cei damnaţi: iată ce mi se putea întîmpla chiar mie, dar, uite, pe mine soarta m-a cruţat! Am fost ocolit de tsunami, ciumă ori cutremur, „m-am scos” prin steaua mea norocoasă din ororile hitlerismului, comunismului, altor dictaturi! Ori, altfel spus, concentrînd timpul, timpurile, cu toate relele lor într-o clipă, într-un ceas: am fost şi la Waterloo, şi la Auschwitz şi la Cernobîl, dar…. am avut noroc. Pe cei morţi ori schilodiţi… Dumnezeu să-i ierte, nu putem noi schimba, întoarce înapoi Istoria, ca pe un ceas de jucărie!

Aş putea invoca aici, printre motivaţiile acestui turism macabru în expansiune, una derivată din explicaţiile înfăţişate mai sus. Cea sintetizată de români în sintagma „să moară şi capra vecinului”. Zicală străveche, devenită – în această perioadă de exacerbare a egoismului, concurenţei şi invidiei – „mai bine să moară vecinul şi eu să rămîn cu capra lui”. În cazul aici expus: bine că s-a întîmplat Răul total altora, şi nu mie! Tare mi-aş dori ca această ultimă părere să fie una pripită, dacă nu chiar complet greşită.

 

Fiţi sociabili!