Totuşi, cel mai bun pasator…

Socoteam, în timp ce priveam şi nu-mi venea să cred că e adevărat tot ce se petrece acolo, că în cei vreo 57 de ani de cînd privesc fotbal, inclusiv cei 11 în care l-am şi jucat pe gazon, încă nu mi-a fost dat să văd vreo echipă naţională, de-a noastră sau de aiurea, jucînd în halul în care jucau ai noştri cu Ferroe. De fapt, nu jucau. Nu pot spune nici că mimau, că asta presupune totuşi ceva noţiuni, măcar alea de bază, astfel încît falsul să fie cît de cît credibil. De fapt, să fiu al naibii dacă acum, la o săptămînă după traumatism, analizînd la rece cele văzute, pot spune ce se petrecea acolo. Părea o adunătură de băieţi veniţi la o bere, pe toloacă, iar ca timpul să le treacă în mod şi mai plăcut, între două beri s-au hotărît să pună de o miuţă. S-a făcut clasica alegere, iar 11 dintre ei au nimerit în aceeaşi echipă, chit că majoritatea nu se cunoşteau între ei, iar unii nu puseseră piciorul în viaţa lor pe o minge de fotbal. Asta era imaginea de ansamblu. Luaţi la bucată, absolut nici unul nu arăta că s-ar fi gîndit măcar o dată în viaţă să-şi aleagă meseria de fotbalist. Ăia de pe linia de fund loveau bezmetic în obiect, cu vădită intenţie de a scăpa de povară cît mai repede. La mijloc, cei impropriu numiţi „creatori” păreau nişte creaturi care nu-şi puteau transmite de la creier la membre intenţiile (dacă le-or fi avut!, adică şi creier, şi intenţii), cît despre cei din faţă, „responsabilii cu golul”, presupunînd că nu erau beţi, rămîne că erau tehui cum doar îi bănuiam pînă acum, cînd ne-au adus deplina confirmare. Dincolo de Dodel ori Adi Popa, despre care chiar n-are rost să mai scriu ceva, unul, totuşi, s-a distins: numitul Maxim, pe bună dreptate numit cîndva „cel mai bun pasator din Bundesliga”. A demonstrat că aşa şi este, atunci cînd, scăpat singur-cuc, a dat o pasă măiastră, superbă, divină. Portarului advers, desigur!

 

 

Fiţi sociabili!