Tot ăia trei

Este o premieră nu doar pentru rubricile mele, ci pentru toată revista Jupânu’, ca aceleaşi personaje să ocupe două rubrici, respectiv asta şi „Replica ca…”, dar vă mărturisesc că tonul prea delicat cu care am abordat-o pe cealaltă mă obligă să-i bag încă o dată. În altă rubrică, se-nţelege. Cu menţiunea că aici va fi vorba numai despre doi, cei direct responsabili de subfinanţare şi, implicit, de contraperformanţele olimpicilor noştri respectiv Lipă şi Petrache. Ălălalt, Boroi, lipseşte de aici, cum de fapt nu există nicăieri, tot aşa cum n-a existat nici ca sportiv, el părînd mai degrabă rodul unei imaginaţii bolnave decît un personaj real. Cu ceilalţi doi, însă, e niţel de muncit. În primul rînd, cu „doamna” (cred că nu-i nevoie să explic de ce la miliţianca-ministreasă cuvîntul ăsta nu merge decît între ghilimele) Lipă, un simbol indiscutabil al sportului românesc, devenită, Dumnezeu ştie cum, tehnocrat. Adică ministru în cel mai sinistru Guvern din întreaga istorie a României. Paranteză: într-un comentariu de bun simţ, comentatorul TVR vorbea despre obligatoria împletire dintre sport şi educaţie, despre faptul că s-a cam dus vremea sportivilor tîmpi, fără şcoală. Că pentru marea performanţă şcoala este fundamentală. Cam în aceeaşi zi, doamna fostă mare performeră devenită ministreasă, rîgîia ceva despre, citez, „mapamondul lumii”!!! Iar dacă asta vi se pare că are legătură cu şcoala, vă înşelaţi. Nu are cu şcoala, ci cu lipsa ei. Suficientă, evident, pentru a ajunge succesiv general, tehnocrat, ministru. Iar cînd la acest nivel ţi se cere să faci, totuşi, ceva, tu te apuci să interzici cîntarea imnului naţional la competiţiile sportive din ţara ta. Dacă nu vedeţi vreo legătură între prestaţiile României la Olimpiadă şi funcţia doamnei Lipă, atunci probabil că nu trăim în aceeaşi ţară. Aaa, ziceam că mai scriu despre unu’, Petrache, şeful olimpismului românesc. Vă cer scuze, nici ăsta nu există. Sau, mă rog, cam cît Boroi. 

Fiţi sociabili!