Tom Jones e în Top 5-ul meu

Întrerup pentru o săptămînă serialul despre Festivalul de Blues pentru a face loc în această rubrică unui concert pe care îl încadrez fără ezitare în categoria „evenimente excepționale”: cel al lui Tom Jones în Cluj, al treilea al său în România, după calculele mele, deși s-ar putea să fie chiar al patrulea. Oricum, e pentru prima oară cînd îl văd live, deși n-am ratat nici un minut din ce s-a televizat de la precedentele, respectiv un recital la Cerbul de Aur, parcă în 1996, și un „Vanghelion”, după alți cîțiva ani.

Luna trecută, Tom Jones a împlinit 79 de ani. Are, adică, cu exact o lună mai mult decît Ringo Starr, pe care l-am văzut anul trecut, pe vremea asta, la Viena. Ei bine, între cei doi există o diferență notabilă: Ringo se mișcă extraordinar, în timp ce Tom cîntă. Vreau să spun că atunci cînd îl vezi urcînd pe scenă pe Tom Jones te ia cu emoții, gîndindu-te aproape automat că ceva nu-i bine. Se topește emoția la primul sunet. Tom Jones cîntă acum, la această vîrstă, categoric mai bine decît acum 10, 20 de ani, și infinit mai bine decît acum 50! Între vocea cu care copleșea planeta cu „Delilah” în 1968 (știți să numărați pînă la 51?) și cea de acum, e clar că cea din 2019 sună mai plin, mai tare, mai melodios, mai… Grupul său, alcătuit din cinci muzicieni fantastici, îl susține extraordinar, punîndu-i în valoare fiecare notă. Forța pe care o degajă e evidentă în fiecare moment, Tom acoperind cu vocea-i unică instrumentele, oricît de mult le-ar sălta volumul sunetiștii. Peste toate, piesele sale clasice sînt aduse „la zi”, reorchestrate, astfel încît „Delilah” e mai ritmată și făcută cumva la limita dintre latino și gitano, cu un acordeon care sună fabulos. Iar piesele din ultimele albume sună și ele înspăimîntător de bine.

Tom Jones a fost al 50-lea nume mare pe care l-am văzut live. Este indiscutabil unul din cele mai bune cinci concerte pe care le-am văzut.

Fiţi sociabili!