Ţara trilionului pierdut

„România e o pizza pudrată cu şoricioaică”. (Ion Stratan)

„Menţionez că sclavagismul nu a dispărut. Ci doar e o altă formă. România a ajuns aici pentru că e într-un haos bine calculat. Trăim într-o formă anti-culturală, s-a pierdut ruşinea. Şi s-a pierdut ruşinea pentru că lichelele şi lacheii de serviciu şi-au văzut visul cu ochii: cozile de topor au devenit topoare după 1989 şi au vîndut pe mărgele de plastic întreaga ţară.” (Călin Georgescu)

Acum, cînd lucrurile de după alegeri sînt încă departe de a fi clare, atît în politica SUA, cît şi aici, la noi, încerc un duplex transatlantic jupânesc. O paralelă post-electorală la „cald”.

În primul rînd, ar fi o greşeală să-l considerăm pe Trump – cel care a infirmat presa ostilă lui şi a umilit sondajele de opinie – un soi de „Gîgă”. Să fim corecţi: un prost – zis pe şleau! – nu face averi de milioane! El a folosit discursul său exact ca marele negustor, negociator care este, ca pe un biznis. De fapt, ţin să evidenţiez sincer un prim meritat „bonus” intelectual pentru cel taxat pripit drept „analfabet politic”: a ştiut să se bazeze, să-i asculte, să aibă încredere în consilieri, în echipa sa. Deosebire: la noi, aici, fiecare politician „vizibil” public se vrea el unicul decident, se crede, automat, deasupra oamenilor – calificaţi, încercaţi, „meseriaşi” – care îl consiliază. Ori, mai păgubos, alege consilieri obedienţi, umili yesmeni. Aşadar, faptul că nenea Donald a cîştigat o Americă sătulă de a fi condusă de cele două mari partide, cu toate conexiunile, interesele lor, mereu „secrete” ar fi trebuit să-i pună pe gînduri şi pe politicienii noştri. Nu i-a pus. Nimeni nu a explicat credibil nici victoria, punctajul notabil al unui partid precum PRU (un „nou născut” fără un ID clar, fără doctrină, fără nici măcar structuri judeţene reale). Dincolo de Ocean!? Taman la fel ca la noi (mă refer şi la absenteismul îngrijorător): un anumit refuz al alegătorului derutat, dezamăgit, de decenii, de aranjamente politice oculte. David Trump – ca un bun afacerist, ce este – a lovit drept în inima alegătorului american de rînd cu mesaje numai bune, comerciale, excelente pentru captat voturi. Vorbeam despre asemănări în politica de campanie!

Acum, despre niscai deosebiri. Care sînt esenţiale. Trump, oricîte „trumpisme” dure (unele strident sexiste, naţionaliste, populiste) o fi lansat în campanie a cîştigat! De pildă, o postare precum: „Poate femeia asta să satisfacă ţara, dacă ea nu-i în stare să-şi satisfacă nici măcar soţul” (despre Hillary C.), l-ar face să roşească de invidie şi pe un C.V. Tudor! Dar aparentul „saltimbanc” ştia din start foarte bine că sistemul american deţine acei „anticorpi” corectori, sanogeni, pe care România nu-i are, încă: controlul Prezidenţiei şi Guvernului de către Presă, de către alte organisme şi – mai ales! – de către coana Societate Civilă. Care la noi nu prea există! Dovada: imediata nuanţare, schimbare, chiar, a unor sentinţe radicale din campanie!

Bref: cele mai faine „trumpisme” – iată un nou soi de aforisme, mai gustate pretutindeni decît clasicele „murphysme”! – electorale mi se par cele în care candidatul a zis, de pildă : „Văd pe această scenă politică mulţi oameni – acum mi se declară ca adversari! – care se fac că uită că i-am sponsorizat în ultimii 10-20 de ani. Nu cu zeci, ci cu sute de milioane de dolari! Fără a le cere nimic în schimb!”. Păi!? Este exact ca la Bucureşti, fraţilor jupâni. Sau (alte mărturii trumpiste, credibile pentru ideea că aşa-zisa „corupţie”, ori cumpărare, nu e un fenomen exclusiv românesc): 1. Am avut de-a face cu politicieni toată viaţa mea. Şi am obţinut întotdeauna de la ei ce voiam. Politicienii nu pot conduce. Tot ce pot face este să vorbească, mereu aiurea, mereu minţind grosolan pe seama şi pe banii altora, a unora, de pildă, ca mine! 2. Dacă am nevoie de 600 de milioane, pot pune din buzunarul meu 600 de milioane. Trebuie să mărturisesc faptul că e un avantaj dat naibii în raport cu ceilalţi candidaţi. 3. Bineînţeles că aş dori să văd produsele Apple fabricate în Statele Unite şi nu în China. Mi-ar plăcea să aibă uzine aici. Cel puţin o parte. Gălbejiţii ăştia nu fac practic nimic în SUA”.

Acum, revin (de) peste Atlantic, în România. Cu un citat dintr-un expert ONU: „În 26 de ani, România a pierdut, şi pot spune asta cu certitudine, peste un trilion de euro (o mie de miliarde sau un milion de milioane – n.a.). (Sincer vă zic, jupâni dragi, pe mine – ca şi pe voi, cred – mă depăşesc asemenea cifre înfiorătoare – n.a.). „Altfel spus, toate pierderile României de la Ştefan cel Mare încoace sînt mai mici decît ce s-a 

 

 

 

Fiţi sociabili!