Supravieţuitorul

Motto. „Bine că ţarii ruşi au cucerit pentru noi atîta pămînt. Acum ne e mai uşor să ne luptăm cu capitalismul”. (V.M. Molotov)

V. M. Molotov (1890-1986) a fost cel mai influent – după Stalin – dar şi cel mai longeviv (atît ca durată a aflării sale la vîrful Puterii, cît şi ca ani de viaţă) dintre liderii sovietici. În 1961, Hruşciov l-a eliminat din toate funcţiile şi l-a exclus din partid, unde va fi reprimit de Cernenko, în 1984. În timpul vieţii lui s-au perindat la conducerea Rusiei (apoi a U.R.S.S.) 11 conducători: s-a născut în timpul lui Alexandru al II-lea şi a murit în timpul lui Gorbaciov. Din cei 96 de ani de viaţă, 80 a fost membru de partid, investit încă din tinereţe cu funcţii importante, beneficiind de încrederea lui Lenin şi Stalin şi supravieţuind succesivelor epurări staliniste. Deşi Stalin (căruia i-a supravieţuit cu 33 de ani!) l-a destituit în final din funcţii şi a deportat-o şi întemniţat-o pe soţia sa evreică (despre care criminalul Beria îi şoptea „amabil-cinic”: „soţia ta trăieşte”), Malenkov a rămas pînă în ultima clipă un admirator necondiţionat al Țarului Roşu. Căruia îi justifica pînă şi ororile, crimele („cred sincer că fără teroare nu am fi putut merge mai departe pe calea comunismului”).

Aceste aspecte uneori paradoxale ale vieţii acestui „stalinist pînă la moarte” sînt relevate în interesanta carte „139 de conversaţii cu Moltov”, cuprinzînd o serie de dialoguri (fiecare de câte 4-5 ore), consemnate de poetul Feilks Ciuev la casa de la ţară a fostului ministru de externe timp de 17 ani, între 1969 şi 1986. Pe noi, ca români, ne interesează mai mult culisele încheierii odiosului pact Ribentropp-Molotov (1939). După cum veţi constata, bătrînul bolşevic amestecă adevăruri cu minciuni sfruntate (cum ar fi negarea existenţei protocolului secret al pactului, negare înlocuită, sibilinic, spre finalul vieţii sale, de scuza „nu-mi mai amintesc”).

„Problema ţărilor Baltice, a Ucrainei de Vest şi a Basarabiei am decis-o cu Ribbentrop în anul 1939. Nemţii nu au acceptat cu prea multă plăcere că am anexat Letonia, Lituania, Estonia şi Basarabia. Cînd, peste un an, în noiembrie 1940, am fost la Berlin, Hitler m-a întrebat: « Ei, bine, îi reuniţi pe ucraineni, bieloruşi, ei, bine, pe moldoveni, asta se mai poate explica, dar cum explicaţi lumii întregi Ţările Baltice? ». I-am spus: « O să explicăm! ». Iar Basarabia nu am recunoscut-o ca fiind a României. Mai ţineţi minte, pe harta noastră fusese haşurată. Aşa că, uite, cînd am avut nevoie de ea, îl chem pe Gafencu [de fapt pe ambasadorul Gheorghe Davidescu – n.a.] şi îi dau un termen să-şi scoată armata şi noi să o aducem pe a noastră. « Haideţi să cădem la înţelegere ». El mi-a spus imediat: « Trebuie să-mi întreb guvernul ». Desigur, a albit de tot. « Întrebaţi-l şi veniţi cu răspunsul ». A venit după aceea. – Iar cu germanii v-aţi înţeles că nu vă vor împiedica cu Basarabia? – Cînd Ribbentrop a venit, atunci ne-am înţeles. Am vorbit în treacăt direct despre România, de acolo i-au contactat pe nemţi. – Hitler le-a spus: « Daţi-o ruşilor, o să v-o dau repede înapoi! ». Ei, românii, au fost sub conducerea lui tot timpul… În anul 1939, cînd a venit Ribbentrop, pe atunci nu ştiam foarte bine geografia – spune Molotov extrem de serios -, vedem graniţele dintre state: Rusia, Germania şi Austro-Ungaria. Îi prezint solicitarea: graniţa trebuie trasată astfel încît Cernăuţiul să vină la noi. Germanii îmi spun: « Păi niciodată Cernăuţiul n-a fost la voi, a fost mereu în Austria, cum de puteţi să-l cereţi? ». « Ucrainenii îl cer! Acolo trăiesc ucraineni, ei ne-au dat indicaţia! ». « Dar nu a fost niciodată în Rusia, a fost mereu o parte a Austriei, iar mai apoi a României », spune ambasadorul Schulenburg. « Da, dar trebuie să-i unim pe ucraineni! Trebuie s-o rezolvăm. Iar ucraineni acum sînt şi în Ucraina. Nu se poate aşa. Cum aşa? ». Cum se numeşte asta… A, da… Bucovina…(Ciudată amnezie a lui Molotov! – n.a.). S-a învîrtit neamţul, s-a învîrtit, apoi: « O să raportez guvernului ». A raportat şi acela (Hitler) a acceptat. Cernăuţi, care nu a aparţinut niciodată Rusiei, a trecut la ruşi şi rămîne şi acum. Dar în acel moment germanii erau astfel orientaţi că nu trebuie să-şi strice relaţiile cu noi, să le rupă definitiv. Apoi mi-au spus oameni care au fost la Cernăuţi: uite, cică am fost acolo înainte, era ordine, dar acum totul e dezorganizat, e atîta harababură… Delimitarea decisivă a fost după război. Unii se mirau: ce treabă au aici Cernăuţiul cu Rusia? Niciodată nu a fost aşa ceva! Nu eram proşti. Şi nimeni, cel puţin, dintre adversarii şi aliaţii noştri, nu ne-a luat de proşti. Nu ţin minte vreun caz. (…) Îl întreb pe Molotov, nu pentru prima dată: – Ce protocol secret a fost semnat în timpul tratativelor cu Ribbentrop, din anul 1939? – Nu mai ţin minte (sic!)”.

Un alt aspect interesant: ruşii s-au oprit înainte de Siret – deşi ar fi vrut să ocupe Moldova pînă la Carpaţi şi cel puţin pînă mai jos de Iaşi! – numai la refuzul lui Hitler, ce a invocat situaţia populaţiei germane din sudul Bucovinei.

 

 

Fiţi sociabili!