Suprataxaţi de soartă

Un politician oarecare s-a arătat, la tv, în vremea marilor mitinguri,  indignat că tinerii, studenţii, au protestat, nerecunoscători!, împotriva unui guvern care a promis reducerea impozitelor, creşterea salariilor, etc. El a cerut, urgent – ca primă pedeapsă, „binemeritată” de studenţii ăştia zăbăuci! – anularea gratuităţii transportului, deoarece aceştia au folosit facilitatea acordată pentru a merge, a se aduna mai ieftin, prin CFR, la  mitinguri. Normal era – şi eu, cumva, îl înţeleg – ca studenţii să protesteze la Cotroceni, nu în Piaţa Victoriei!

Nu am reţinut identitatea celui ce mi-a amintit de un Ceauşescu care spera să calmeze spiritele oferind, de la balcon, disperat, cîţiva lei la leafă. Constat ceva grav în capul celor care se află – prin rotaţie – la Putere, indiferent de partid ori alianţă politică: remanenţa ideii – greşite! – că Puterea „dă de la ea”, că Stăpînirea ne dă pomană, miloasă din buzunarul ei.

Eu, unul, îi sînt, indirect, recunoscător acestui domn activist, pentru că mi-a dat ideea, impulsul de a face un mic excurs în vastul domeniu al impozitelor şi birurilor de tot soiul. Iar românii au fost, probabil, cel mai „impozitat” neam. Şi din cauza lăcomiei celor care i-au condus, şi din raţiuni de subordonare diverselor Înalte Porţi, la fel de hrăpăreţe. Adesea, aceste cauze s-au conjugat şi cumulat, spre nefericirea oamenilor simpli. Birnicii noştri au plătit, prin secole (iar simpla enumerare te poate întrista): stupăritul şi goştina, fumăritul, zeciuiala, dijma pe brînză, birurile breslelor şi multe altele. Pauză de zîmbet: inspirat de numele fostului nostru preşedinte, Băsescu – marinar vestit – un hîtru se întreba cum s-ar putea numi un posibil nou bir impus de acesta!? Un bir care ar fi redus substanţial – prin reflexul anti-impozitabil, evazionist, al  românilor – consumul legumei naţionale, fasolea.

În continuare, voi aminti cîteva biruri şi taxe ciudate, de aiurea. O dovadă că nu doar noi am fost suprataxaţi de soartă, ci şi alţii. Vespasiana. Poate cea mai neaşteptată taxă consemnată de istorici este cea instituită de împăratul roman Vespasian (69-79 d.Chr.) pentru folosirea latrinelor publice, construite la Roma din dispoziţia lui. Unii au murmurat, socotind inadmisibilă taxarea omeneştilor nevoi. Asta i-a permis împăratului Vespasian să lanseze o sintagmă rămasă celebră peste veacuri: „pecunia non olet”, adică banii nu au miros. Latrina publică a devenit un simbol de civilizaţie urbană, răspîndindu-se în timp prin Europa, sub imperialul nume de „vespasiană”.

Impozitul pe fereastră. În Anglia şi Scoţia secolelor XVII-XVIII a fost introdus impozitul pe fereastră, care viza oamenii avuţi, posesorii unor case mari şi cu ferestre multe. Fereastra era simbolul bunăstării. Loviţi de noua reglementare, cei săraci au început să zidească ferestrele caselor. Există şi astăzi asemenea case medievale, cu ferestrele astupate. Impozitul a fost aplicat un timp surprinzător de îndelungat, fiind desfiinţat abia la 24 iulie 1851.

Impozitul pe pălărie. Tot în Marea Britanie a funcţionat, în perioada 1784-1811, un impozit pentru dreptul de a purta pălărie. Într-o ţară unde orice bărbat care se respectă se făleşte cu pălăria de pe cap, era imposibil ca impozitul să nu aducă venituri. Şi a adus. Evaziunea era aproape imposibilă, întrucît la plata impozitului, contribuabilul primea un ecuson, care se fixa chiar pe pălărie.

Taxa pe ureche. Această ciudată taxă a fost introdusă în Tibetul anului 1920, dar se pare că originile ei sînt mult mai vechi. Pentru fiecare ureche, omul trebuia să plătească un liang de argint, în schimbul căruia primea un cercel cu care făcea dovada contribuţiei. Pedeapsa pentru evazionişti: tăierea urechilor.

Impozitul pe barbă. Pentru a europeniza societatea rusă, Petru cel Mare a hotărît să taie bărbile cu care se făleau nu numai aristocraţii, dar şi mujicii. Măsura nefiind acceptată de cler, a trebuit să renunţe la interzicerea bărbii, înlocuind-o cu impozitul pe barbă, stabilit prin Ucazul din 1689. Bineînţeles, preoţii erau scutiţi de impozit.

Impozitul pe frică. Întrucît în timpul domniei regelui Henric I al Angliei (1100-1135), numeroşi tineri se sustrăgeau de la serviciul militar, autorităţile s-au gîndit să legifereze situaţia, instituind un impozit, prin plata căruia scutirea de armată devenea oficială. Taxa a fost denumită impozit pe frică, o nuanţă dezonorantă. Cu toate acestea, amatorii nu erau puţini, ceea ce l-a determinat pe regele Ioan Fără de Ţară s-o majoreze cu 300%.

Impozitul pe gazele emise de vaci. În Noua Zeelandă s-a iniţiat în 2003 un proiect de lege, prin care proprietarii de vaci erau supuşi unui impozit special antipoluant, considerînd că aceste paşnice ierbivore emit 50% din gazele cu efect de seră. În timpul dezbaterilor au intervenit proteste masive, proiectul a fost respins şi jenanta lege n-a mai apărut.

 

 

Fiţi sociabili!