Sting – acord consensual cu viața

Nu am fost niciodată un împătimit al musical-urilor și nici vreun curios în ceea ce privește poveștile vechi despre șantiere navale sau despre viața docherilor, cum este albumul The Last Ship din 2013, pentru care s-a inspirat din copilăria petrecută nu departe de șantierele navale din Wallsend, un cartier din Newcastle. În schimb poveștile lui Sting din copilărie nu au cum să nu fie atractive, atîta timp cît acest muzician cu o voce nepămînteană, unică, are darul de a atrage ascultătorii de orice vîrstă. L-am văzut de trei ori pînă acum şi m-aș mai duce de cel puțin atîtea ori. Ca și la Peter Gabriel… Dar în cazul lui Sting atracția se bazează pe stările pe care mi le induce, indiferent că interpretează o piesă elisabetană ori un remix pop sau dance.

Cît de tulburătoare poate fi vocea umană? Cea mai ! Nici un instrument nu găsește atît de sigur calea către emoția noastră. Asta dacă te numești Sting și ai darul de a face din ce-ar putea fi un simplu lamento – o pledoarie pro domo, un strigăt către celălalt cu care ai putea să împarți singurătatea.

Am încercat să traduc – stîngaci – cuvintele piesei Practical Arrangement (vă recomand să o ascultaţi https://www.youtube.com/watch?v=NEn7KYHEpAk), păstrînd cît mai mult din fragilitatea, dar și din forța versului. Este o confesiune, o declarație sensibilă și realistă despre cum doi oameni cu experiențe paralele pot să învețe alfabetul iubirii și al conviețuirii. Și nu cred că poate considera cineva slab un bărbat care îi vorbește așa unei femei. El este doar iremediabil îndrăgostit și gata să accepte ce îi poate oferi ea acum, păstrînd speranța că, în timp, va putea să primească mult mai mult.

Am ascultat obsesiv „Practical Arrangement” – și în varianta de duo cu Jo Lawry (care, însă, pierde prin dialogul muzical acea vulnerabilitate a declarației solo) – și nu pot să nu vibrez de fiecare dată la emoția profundă, netrucată și irepetabilă a acestei piese tulburătoare, pe care vreau să o împart cu voi. 

„Practical Arrangement”

Îţi cer oare mult prea mult? Crezi că nu e plauzibil/ Ca noi doi să mai găsim

Vreun fel de acord posibil/ Nu-ţi cer luna de pe cer/Eu sunt – ştii-  un realist/ Simt că-n fapt asta e doar o-nţelegere tacită, pur şi simplu consimţită./ Cu un acoperiş deasupra capului, un cămin cald la care să revii,/ Putem începe cu paturi separate, pot să-nvăţ să dorm şi singur – ştii…/ Nu spun că asta ar putea fi un Paradis şi pe pămînt şi-n gînd,/ Dar cît de des ne este bine? Răspunsul e probabil că: nicicînd./ Am putea ajunge la o înţelegere, la un acord comun/ Şi ai putea să-nveţi să mă iubeşti… curînd…../ Nu-ţi promit nici luna de pe cer, nici curcubeul nu-ţi promit,/ E doar o soluţie concretă… din singurătate de ieşit/ Aş putea fi tată pentru băiatul tău, iar pentru tine-un umăr – să te sprijini/ Căsătoriţi de-am fi… Am duce-o rău?/ Cu un acoperiş comun într-un cămin la care să revii/ Nici măcar n-ar trebui să-mi faci mîncare şi nici să-nveţi să faci n-ar trebui./ Şi nici nu-ţi spun că toate astea ar rămîne – aşa pentru vecii/ Căci n-am intenţia să te-amăgesc. Eşti mult prea înţeleaptă, ştii?/ Dar am putea ajunge la o înţelegere, la un acord comun/ Şi poate ai să-nveţi să mă iubeşti… cu timpul…./ Poate nu e chiar idila cu care-ai vrea să vieţuieşti,/ Dar ai putea să-nveţi – în timp – să mă iubeşti…

Marcel Platon

Fiţi sociabili!