Stalin, Sadoveanu și… UE

Sadoveanu. Prea puțini suceveni cunosc geneza, istoria masivului – cum altfel, e doar vorba de „Ceahlăul prozei românești” (vai, ce mult îmi displac astfel de etichetări didactic-critice, dar cu pretenție de sentințe valorice definitive gen „Luceafărul poeziei”, „copilul universal” în cazul lui Ion Creangă, etc.) – monument în bronz înfățișându-l pe scriitorul ce a supraviețuit, oportunist, la vreo patru „dictaturi”, postat în centrul Fălticeniului.

Iat-o: maestrul Ion Irimescu i s-a „plîns” lui Ceaușescu că nu găsește destul bronz – material, evident, deficitar în acei ani ’70-’80 – pentru a turna acea statuie dedicată marelui scriitor (el însuși, fizic vorbind, un bărbat masiv, impunător. Vreau să spun că, pe bune, prin comparație, pentru statuia „famelicului” Bacovia – a se vedea acea statuie, remarcabilă de altfel, aflată azi în centrul Bacăului – era firesc să se întrebuințeze mai puțină materie primă decît în cazul ”Ceahlăului” cu legături fălticenene).

În mod voit ironic ori involuntar, nu vom ști niciodată, Ceaușescu dă curs dorinței profesorului Irimescu pe care se pare că îl prețuia și respecta sincer. Cum? Îi pune la dispoziție statuia masivă a lui Stalin, aflată după ce a fost debarcată de pe soclu ulterior morții și discreditatului „Tătucului” într-un depozit bucureștean. Fericită potrivire. Stalin fusese mare, nu la propriu, ci ca statuie. Sadoveanu fusese mare în toate sensurile.

Așadar, Sadoveanu , cel ce ne privește statuar cam „de sus” în buricul tîrgului Folticeni e întrupat din „carnea” zbirului Stalin! De fapt, nu văd aici nici o contradicție: Conu Mihai l-a servit pe criminalul de la Kremlin cu aceeași obediență interesată – și mereu productivă, bănoasă – cu care a profitat de favorurile și stipendiile regilor României ori ale masoneriei! În fond, de ce nu? Bravo lui, maestrului! Eu sper că nu din aceste considerente pur morale – cunoscute, repet, de prea puțini români – Sadoveanu a intrat, ca scriitor, într-un nemeritat „con de umbră”: opera lui are multe pagini și teme memorabile valabile și azi. Probabil l-o fi blestemat, peste decenii, Mitrea Cocor, eroul romanului de compromis cu noul regim, ce proslăvea, politic, colectivizarea forțată!?

În legătură cu penibila concesie făcută de maestru, notez o întîmplare relatată mie, la Văratec, în anii ’90, de Valeriu Anania (viitorul mitropolit al Ardealului). Maestrul avea o casă de odihnă – una din multele lui locuri private de refugiu, între care cea de la Bradu Alb, din Alba – lîngă Mănăstirea Neamțului (fusese declarată muzeu, iar acum nu mai știu ce-i cu ea). Periodic, mergea (cu „Ceaika” lui neagră, condusă de un șofer „urechist”, desigur) – să se bărbierească ori să se tundă la Tîrgu Neamț, unde el avea un frizer preferat. Să-l numim Costică, de exemplu. Și căruia îi dăruise, cu dedicație, ediția princeps a cărții lui rușinoase „Mitrea Cocor”. Ei bine, la următoarea sa vizită la frizer, l-a întrebat pe Costică: Ţi-a plăcut noul meu roman? Foarte mult, maestre, zice Costică! Toți colegii mei mă invidiază, deoarece numai eu folosesc hîrtia ca să-mi curăț de spumă briciul! Iar lor nu le dau, nu le rup nici o pagină din cartea matale! Habar n-am dacă replica lui Costică e una pur sinceră, inocentă ori o replică de bun-simț și de subtilă ironie gen Moș Ion Roată.

U.E. O „poveste” plină de tîlcuri. „Vremea este mohorîtă într-un mic orășel din Irlanda. Plouă, e frig, toate străzile sînt pustii. Nu doar vremea, ci și vremurile par ostile: afacerile la pămînt, lumea trăiește de pe o zi pe alta. Dar, (ca) din ceață apare un turist german care se oprește la singurul han din localitate: aș vrea să înnoptez aici, dar aș vrea să vizitez, întîi, camerele. Drept gaj, neamțul – corect! – depune o bancnotă de 100 de euro. Uauu, ce noroc, își zice hangiul! Imediat, fuge la măcelar și-i plătește datoria cu banii neamțului. Măcelarul ia banii și îl plătește pe țăranul furnizor. Țăranul ia cei 100 de euro și își plătește, la cîrciumă, consumația făcută pe credit. Cîrciumarul ia banii și – milos – îi dă prostituatei de la bar, pentru că și ea, biata, a avut zile (și nopți) grele după ce a oferit plăceri pe credit! Femeia fuge la han și își plătește o parte din datoria la cazare. Hangiul așează bancnota de 100 de euro (mă rog, lire, pentru eternii cîrcotași) pe tejghea. Moment în care apare germanul care cere gajul înapoi și pleacă pentru că nu i-a plăcut nicio cameră. Așadar: 1. Nimeni nu a promis nimic. 2. Nimeni nu a cîștigat nimic. 3. Cu toate astea, toți participanții au scăpat, aparent, de datorii și toți privesc cu optimism spre viitor. Concluzie: tocmai ați aflat cum funcționează așa-zisul „pachet salvator” al UE!

 

Fiţi sociabili!