În viesparul ăsta, ceea ce la un moment dat era un prilej de reală mîndrie patriotică, echipa reprezentativă, adică aceea care a scos în stradă, prin realizările ei în teren, mai multă lume decît a ieșit la Revoluție, s-a veștejit și ea, s-a descalificat progresiv: de unde în 1994 ocupa locul V în lume, a ajuns pînă pe locurile 50 – 60 pe la începutul noului Mileniu. S-au căutat (și evident că s-au găsit, că doar de aia noi sîntem români, noi sîntem români/noi sîntem aici pe veci stăpîni) explicații din cele mai fanteziste, lăsîndu-se cumva impresia că dintr-o dată talentul nativ de fotbalist a dispărut din zestrea genetică a nației, genialii reprezentanți ai „generației de aur” lăsînd locul unor leșinați, unor neisprăviți, unor loseri (și născuți, și făcuți!). Un vizionar din rîndul genialilor a spus cîndva că merită statuie și că va veni vremea cînd o să plîngem și după el, și după toți ceilalți colegi ai săi. Mamă, ce ne-am mai inflamat!… Și mamă, cîtă dreptate avea!!! După el, la cîrma naționalei au trecut toți nerezolvații și frustrații planetei, vîrfurile absolute fiind alde Piți, lasă-ne!, și Daum, drogatu’ neamț!
Ei, și după atîtea experimente oscilînd între jenant și penibil, în sfîrșit a apărut un om normal, Mirel Rădoi, poate cea mai plăcută surpriză din ultimele decenii, la acest nivel. S-au găsit însă să-l muște și pe el niște maimuțoi cu pretenții de ziariști, drept pentru care Mirel s-a zburlit și el nițeluș la ei, dar, atenție!, în cel mai elegant și civilizat mod pe care l-am văzut vreodată în asemenea situații.
Vă anunț că țin necondiționat cu Mirel Rădoi în războiul cu presa, pe care nu el l-a declanșat. Hai, Mirele, hai, tricolori!
