În mod evident, startul în noua campanie de calificare (dar după cum se arată, pare doar încă una de… necalificare!) ne-a adus, în locul bucuriei la care am sperat din nou, alte motive de mîhnire, despre care nu îmi vine să spun că sînt aceleași dintotdeauna… Dar parcă nici foarte departe de alea nu par!
Cea mai bizară situație o găsim pe linia de fund. Indiferent de formula folosită de selecționer, băieții aflați pe gazon în postura de fundași par să se fi întîlnit atunci, la fluierul de start al meciului, pentru prima oară în viață, iar minge doar vreo trei – patru (mai norocoși sau mai avuți!) par să mai fi văzut în viață, dar din ei, nu mai mult de doi par să fi și înțeles cum se utilizează! Dintre ei, eternul Chichireș (dacă nu-l cheamă chiar așa nu e vina mea!) mai suferă și de ceva reumatism venit odată cu vîrsta, precum și de niște vizibile traume psihice, evident că produse de foarte lunga-i inactivitate (dacă nu considerăm drept activitate ștersul băncii cu dosul, principala-i îndeletnicire timp de foarte mulți ani, practic întreaga-i carieră!), dublate și de ceva tulburări de vedere, dovada fiind pasele repetate către adversarii aflați în poziții ideale de gol, deși îmbrăcați în mod complet diferit de cel al coechipierilor. La mijloc se află ipotetic cei mai buni dintre românii și cu crampoane, și în viață. Coordonatorii sau dirijorii de joc, cum le zicea pe cînd aceștia erau Dobrin sau Hagi, au devenit pe stil nou „play makers”, ceea ce e clar că sună mai mișto. Păcat însă c-au uitat fotbalul! În față, prăpăd! Indiferent cum s-ar numi și de unde ar veni, golgheterul român de echipă reprezentativă are de toate: tehnică, viteză, dribling, demarcare, șut. Aici e problema, șutul se duce oriunde: în tribună, în tabelă, peste stadion, peste hotare! În ațe, însă, niciodată! Sau se duce cînd nu mai e nevoie. De la o vreme, fac un test: dacă știu că omul se pricepe, e avid de fotbal, îl rog să-și amintească golul lui Keșeru care să fi contat cu adevărat. Îi văd că-și storc creierii, transpiră, se consumă. Dar nu-și amintește nici unul, nici măcar un gol. Și-atunci nu-ți vine să-ntrebi așa, ca (mă rog, aproape ca…!) în „Moromeții”: „Pînă cînd morții și răniții!?”
Ăștia sînt, toți, norocul portarilor. Că portari foarte buni am avut mereu, fiindcă cu asemenea proști în fața ta, ești cumva obligat să aperi ca dementul!
