Spiritualitatea publică

Limba, tradiţiile, obiceiurile – şi proverbele – unui popor sînt cele mai certe, inconfundabile semne, peceţi, dovezi ale identităţii unei naţiuni, unei culturi. Acum, o să cobor din enunţ, din teorie, pentru a vă invita, dragi cititori, să vă bucuraţi, împreună cu mine, autorul, de o grozavă, unică însuşire, dăruire: cea a neamului nostru de a rezista prin umor, auto-ironie, dar şi prin luarea peste picior a Destinului ori a Conducătorilor. Ambii, şi Destinul, dar şi cei care au condus acest popor paşnic de sute de ani încoace, dar mai ales în modernitate, fiind preponderent egoişti, lacomi şi conjuncturali, de regulă ostili nevoilor, durerilor bieţilor români.

Dacă am cerceta, fie şi jurnalistic, sumar, această imensă „pădure” de expresii, ziceri, sentinţe „populare”, probabil că am putea desluşi, parţial, acea extraordinară putere de rezistenţă a românului de rînd. Care perpetuează nu doar expresii şi sintagme vechi, moştenite de la bunici (aspect firesc, explicabil), dar şi inventează, preia, introduce în folclorul „nou” situaţii de viaţă (a se vedea sintagma „a pica fisa”, un reflex imediat, dar intrat deja în folclor, al nervilor pe care ni le produceau acele masive telefoane publice comuniste). Or, consolarea noastră că „iarna nu-i ca vara”, o banalitate băsesciană devenită deja proverb, zicere naţională. Vreau să zic, de fapt, că toată această originală şi originară „spiritualitate publică, populară” e probă clară pentru o caracteristică a acestui popor: nu efortul pentru afirmare de sine, dovadă a slăbiciunii (ori inexistenţei?) unei nevoi de control civic, de sancţionare a deciziei politice incorecte, viciată de corupţie, lăcomie şi cumetrism, ci dorinţa egoistă şi laşă ca lui, individului, să-i fie bine. Să treacă el şi neamul lui apropiat, familia lui, momentul! Sîntem, se ştie, „calificaţi” ca neam în ziceri de umilinţă specifice, precum: „Capul plecat, sabia nu-l taie”, „Mi-e mai aproape cămaşa, decît haina”, „Pleacă ai noştri, vin… ai noştri!”.

Oare chiar atît de adînc şi de definitiv ni s-o fi imprimat în gene, în cromozom, umbra acelei spaime trăită de românii adunaţi cu forţa din tot Ardealul ca să asiste la sîngeroasa, barbara tragere pe roată a lui Horia? Faptă ruşinoasă şi azi pentru o Împărăţie (cea austriacă) pretins, atunci, ca progresistă, reformatoare. Şi azi, numai „capul plecat” rămîne pe umerii posesorului, deoarece curajul civic, demnitatea umană nu sînt la îndemîna tuturor.

Oricum, proverbele românilor n-au pierit. Poate doar multe dintre cele vechi ar trebui niţel modificate, adaptate acestor vremuri tulburi şi conduse de impostura, nonvaloarea politicoidă, urcată la rang de Putere.

Iată, mai departe, cîteva posibile exemple de actualizări – adaptări – necesare ale unor vechi ziceri înţelepte. Ca românu’ nu-i nici unul, unde-s mulţi putea fi unu! Fie pîinea cît de rea… tot ţi-o fură cineva. Cine mă vizitează îmi face o onoare, cine nu, plăcere. Ne naștem goi, uzi şi flămînzi. De abia după aceea lucrurile se înrăutăţesc… Românul înţelept îşi face vara sanie şi iarna… o pune pe foc. Cine fură azi un ou şi se lasă prins… e bou! Proverb marinăresc: Iubeşte-ţi copilul ca şi cum ar fi al tău! Nici o faptă bună nu scapă nepedepsită. Cum îţi aşterni, cum vine altul şi se culcă în locul tău. Dacă totul a ieşit bine, înseamnă că ai greşit undeva.

P.S. Dar nu are rost să acuzăm neamul acesta! Aşa a supravieţuit: plecînd capul! Un neam de slugi şi de trădători de frate? Oare aşa sîntem!? Cu siguranţă! Dar, (încerc eu însumi să mă auto-amăgesc) poate nu am fost „curve umane” de voie, ci – scuzabil – din nevoia de supravieţuire şi doar mai rar din ambiţia impostoare, cea de parvenire, de a-ţi înşela, păcăli fratele, aproapele. Încercasem să-mi apăr (justific) codul genetic naţional, românesc. Dar – sincer? – nici eu nu cred ceea ce am scris aici!

Fiţi sociabili!