Speak Floyd. Şi ce dacă?

Speak FloydSpeak Floyd nu este un „tribute band” în sensul cu care ne-am obişnuit, ştiut fiind faptul că asemenea grupuri de regulă folosesc un brand de mare popularitate (Queen, ABBA, Beatles etc.) pentru a face şi ele un ban cinstit, dar nu ştie ce muncit. Cu Speak Floyd lucrurile sînt mai complicate: nu poţi face averi cîntînd Pink Floyd, adică o muzică pe care, pentru a o pricepe pe de-a-ntregul, ai nevoie de ceva antrenament în domeniu, nefiind suficient să fi ascultat în viaţa ta doar Andra, Talisman şi Smiley. Nu. Astfel încît, cînd un individ pe nume Sandy Deac se pune la adus tribut unor genii, tu trebuie să te întrebi de ce o face, iar el să se întrebe pentru cine o face. Partea întîi a întrebării evident retorice are un răspuns cît se poate de concret: Sandy ne-a spus celor cîţiva care ne-am întîlnit cu el la o cafea cu o săptămînă înaintea cîntării că pentru el, de cînd se ştie, Pink Floyd reprezintă expresia supremă a muzicii. Şi că a încerca să reproducă sunetele lor, adesea nepămîntene, e un challenge căruia nu i-a putut rezista. Cît priveşte destinatarul, aproape că nu m-a crezut cînd i-am spus că aici, în oraşul lui natal, să nu se aştepte la cine ştie ce afluenţă de fani, mai ales că Speak Floyd a mai cîntat de vreo patru ori, inclusiv la Bucovina Rock Castle, ediţia 2012. Ceea ce avea să se confirme: degeaba şi-au mîncat zile, nopţi, sănătatea şi banii domnii Emil Orban şi Dan Munteanu, că la concert ne-am dus tot noi, ăia vreo 100 şi ceva care mergem la tot ce înseamnă Muzică. N-a fost ger, ba aş zice chiar că a fost numai bine, adică răcoare. Iar Sandy şi ceilalţi au fost minunaţi, cîntînd de parcă s-ar fi aflat în faţa a zeci de mii de oameni. Au fost, adică, profesionişti, nu doar muzicieni. Au fost ei înşişi. Mai spun doar că dacă Pink Floyd s-ar reuni, printr-o minune, cu toţii, probabil că pentru o vreme ar suna mai puţin a Pink Floyd decît o face Speak Floyd.

 

Fiţi sociabili!