Sorin Ursan Delaclit, artist plastic şi tenor: ”Munca a fost titanică, cu multe suişuri, coborîşuri şi piedici, dar mi-am dorit să reuşesc şi să nu mă las învins”

Sorin UrsanO ţară întreagă l-a privit cu admiraţie cîntînd în timp ce desenează la ”Românii au talent”. Era suceveanul Sorin Ursan Delaclit, cunoscut deja destul de bine pentru talentul lui artistic care l-a dus, iată, atît de aproape de finala concursului amintit. Nu a ajuns uşor atît de departe, dar nu s-a lăsat bătut, crezînd mereu în steaua lui. Din fericire, familia i-a stat mereu aproape şi poate asta a făcut diferenţa. ”Momentele dificile din viaţa mea, legate de artă, mai recente, au fost cînd au schimbat mişeleşte butucul ialei de la uşa sălii unde făceam repetiţiile, pentru a nu mai avea acces la studiu şi pregătire. Mă simţeam ca un fugar. Acest moment dificil l-am retrăit recent, cu toate că se ştia că urmează să particip la emisiunea <Românii au talent>. Momentele de succes le-am trăit cînd am reuşit să dau recitaluri în sala Auditorium <Joseph Schmidt> din cadrul Universităţii <Ştefan cel Mare> Suceava, în Pub-uri, pe scena Casei de Cultură a Studenţilor Iaşi, pe scena Festivalului Lotrilor de la Brezoi, pe scena Festivalului Naţional al Păstrăvului de la Ciocăneşti – Suceava, în complexul Iulius Mall, etc., unde am interpretat arii celebre din opere celebre, unde am fost <acoperit> cu aplauze. Desigur, şi atunci cînd am cîştigat la unele concursuri de grafică umoristică din judeţ şi din ţară, cum ar fi <Lama de rîs>, Botoşani, unde am luat iniţial menţiune şi apoi locul III sau la festivalul umoristic de la Feteşti, unde am primit menţiune, etc.”, mărturiseşte el. Sorin Ursan Delaclit s-a născut în data de 27 noiembrie 1972, la spitalul din municipiul Rădăuţi, pe atunci oraş. Copilăria şi-a petrecut-o în satul natal, Clit, din comuna Arbore, judeţul Suceava.” De mic copil mi-au plăcut desenul şi muzica. Aici l-am moştenit pe bunicul Ştefan. Eram curios din fire şi-mi doream să descopăr singur răspunsurile la întrebările mele. Aveam o mare plăcere în a cotrobăi prin toate ungherele şi cotloanele pentru a afla ce se ascunde acolo. Aşa s-a făcut să găsesc caietul de desen al mamei, de pe vremea cînd era la grădiniţă/şcoală primară, cu tot felul de desene color reprezentînd animale şi forme geometrice, realizate de bunicul Ştefan. Acest caiet, împreună cu sfaturile bunicului, au fost primii mei dascăli în arta plastică. Mi-aduc aminte cu bucurie şi emoţie, ca prin vis, şi după spusele părinţilor, că la vîrstă fragedă (cam 3 anişori), primul lucru pe care-l făceam în fiecare dimineaţă, după ce mă trezeam, era să mă aşez la masă şi să desenez după acel caiet, refuzînd a mă mai ridica de la masă şi a colabora cu cei din jur”, povesteşte el. În muzică, Sorin Ursan Delaclit spune că s-a manifestat, tot la vîrstă fragedă, prin a bate cu lingura de lemn sau metal în dosul oalelor, de diferite mărimi, pe care le înşira pe jos prin cameră sau bucătărie. ”Mai suspendam, cu ajutorul sîrmei, şi capacele acelor oale pentru a obţine diferite sunete, care mai de care mai interesante şi captivante pentru mine. M-am descoperit singur, am trudit şi am făcut multe sacrificii pentru a reuşi să fac ceva minunat din arta plastică şi muzică. Nu ştiam, pe atunci, ce anume reprezenta acel ceva minunat, dar simţeam că pot şi era ceva plăcut. În afară de îndrumările părinţilor şi bunicilor (în special ale bunicului Ştefan, tatăl mamei) nu am avut parte de alte pregătiri şi îndrumări, în copilărie”, completează artistul. ”Ţin minte, cînd eram de vîrsta grădiniţei, cîntam imitînd cîntăreţi la vioară, vioara fiind bucăţi de strujan de porumb din care o bucată era vioara şi cealaltă bucată arcuşul, la chitară, chitara fiind mătura sau altceva, tobe, instrumente de suflat, etc. Cînd am fost în primii ani ai şcolii primare din sat, Moşul mi-a adus o trusă de traforaj, cu ajutorul căreia mi-am construit o vioară, cutia de rezonanţă din şindrilă care era închisă pe margine cu o fîşie de tablă luată pe ascuns din podul casei (tabla era pusă de tata, în pod, între şindrilele care mai scăpau apa de la ploi), gîtul viorii era confecţionat dintr-o bucată de creangă mai groasă de alun pe care era prinsă o bucată de şindrilă, corzile erau din aţă de papiotă, iar arcuşul dintr-o nuia subţire. Cu acel traforaj am construit, tot din şindrila tatii, minichitară, minitobe din conserve, etc., făcînd formaţie cu fraţii mei. Bunicul Ştefan, văzînd că mă străduiesc şi-mi doresc să cînt, mi-a făcut o vioară din lemn. În tinereţe a fost dulgher şi cunoştea tehnica de lucru în lemn. Mi-a pus corzi adevărate, cumpărate de mama de la tîrg, a acordat-o, iar pentru arcuş a umblat prin sat, împreună cu mine, să facă rost de păr de cal. A fost cel mai frumos cadou al copilăriei mele. Vioara o păstrez şi acum ca amintire şi moştenire de la bunicul Ştefan. Văzînd părinţii că nu este o simplă joacă pentru mine, că mă străduiesc şi mă chinui la vioara bunicului, mama l-a rugat pe tata să meargă împreună cu mine şi fraţii cu colindul, uratul şi semănatul, străbătînd satul de-a lungul şi de-a latul, iar cu banii cîştigaţi să-mi cumpere un instrument adevărat. După ce am adunat banii s-a făcut consiliu de familie pentru a se hotărî ce urmează să-mi cumpere. Bunicul Ştefan susţinea că nu vrea să audă de chitară: <cu zdrăngăneala aia nu ai să faci nimic, aia nu-i muzică, mai degrabă o vioară!>. Mai tîrziu mi-am dat seama că a fost un vis neîmplinit al bunicului de a cînta la un instrument, în special vioara. Oricum, gîndul mi-a rămas tot la chitară. Copiii rîdeau, spunîndu-mi că eu cînt scîrţ-scîrţ. Eram supărat, dar nu am abandonat. Am învăţat să cînt şi la vioară. Fiind mai mărişor, tot în clasele primare, în următorul an m-am dus iar cu colindul, cu uratul şi semănatul, iar cu banii cîştigaţi mi-am cumpărat o chitară, mărimea cea mai mică, în funcţie de bani. Eram împlinit sufleteşte! La ea am descoperit singur sunetele corzilor, am învăţat singur acordurile, etc. Eram în trend cu plăcerile copiilor. Cu desenul mergeam în paralel. Desenam în acuarele, în pastel color, creion, aproape toate figurile din manualele de istorie, română, din cărţile de la bibliotecă, chipul bunicului cînd venea la mine, chipul părinţilor, rudelor şi musafirilor invitaţi la noi. Făceam şi peisaje, animale, maşini, de toate. Însă portretul mă instiga”, povesteşte artistul. Ei bine, văzînd acestea şi plecînd de la maxima: „dacă fugi după doi iepuri, nu prinzi nici unul” era bombardat de părinţi sau diverşi musafiri cu întrebări, de genul: “Ce-ţi doreşti să faci, de fapt? Ce-ţi place cel mai mult?”. El le răspundea sec: ”amîndouă: şi muzică, şi desen!”. ”Acest răspuns năştea o întreagă polemică, ba chiar revoltă. Începusem să urăsc aceste întrebări şi să le evit sau să le neglijez. Eu îmi continuam singur drumul în domeniul artei plastice şi al muzicii. Am făcut parte, în perioada şcolii gimnaziale, dintr-o formaţie compusă din trei membri: un acordeonist, un toboşar şi eu la vioară. Am reuşit să-l conving pe tata să-mi cumpere saxofon, dat fiind faptul că vioara nu se auzea şi că numai aşa puteam să mă desfăşor şi eu pe scenă. Mi-a cumpărat şi saxofon, la care am învăţat să cînt după cîteva şedinţe cu un muzicant care venea des la o rudă din sat, tot muzicant, pe nume Ghina, şi care locuia în oraşul Rădăuţi. Ulterior, am început să studiez temeinic împreună cu o persoană din sat, cantor bisericesc, pe nume Chimiuc, şi fiul acestuia, mai mare ca mine cu doi ani, care era şi el la început, căruia tatăl îi cumpărase, iniţial, trompetă, apoi taragot. Această persoană, în tinereţe, cîntase la acordeon, într-o formaţie din sat. Atunci o făcea pentru dezvoltarea muzicală a noastră, fără pretenţii băneşti. Acolo am dobîndit multe din domeniul muzicii şi anume: ritm, auz, gamă, intensitate, sunet, etc. Şi această persoană va rămîne veşnic în mintea şi în sufletul meu. Tot în perioada gimnazială am început să cînt cu lăutarii satului, cu saxofonul şi, cînd era nevoie, la tobe. Vioara am studiat-o la oraş, în Rădăuţi, cu ajutorul mamei, avîndu-l drept profesor de muzică pe dl. Piercic, care era şi pictor. Am învăţat multe de la această persoană, atît pe plan muzical, cît şi al artei plastice. La vioară ajunsesem să cînt prima parte a baladei lui Ciprian Porumbescu. Plecam cu autobuzul, singur, dimineaţa, spre oraş şi mă întorceam după-amiaza. Nu mai reţin de cîte ori mergeam pe săptămînă. Aveam ore la şcoală, iar studiul individual al instrumentelor îl făceam în puţinul timp liber pe care îl aveam după ce făceam treburi în gospodărie”, mai aflăm de la Sorin Ursan Delaclit. În clasa a VIII-a a reuşit să facă primul portret din acuarelă, aplicînd tehnica uleiului, care să semene cu modelul, care era Elvis Presley, şi pe care îl mai are şi acum. A participat cu lucrări de grafică, pastel color, acuarelă şi ulei la expoziţii, avînd diverse teme propuse de cadrele didactice din şcoală, organizate în holul şcolii generale. ”Am fost în continuă căutare, am cîntat şi muzică populară, de petreceri, folk, rock-and-roll, imitîndu-l pe Elvis, etc. În liceu activam ca baterist, chitarist la chitară armonie şi vocalist şi, uneori, la chitară bass în formaţia înfiinţată în comuna Arbore de tinerii de acolo, care se chema Favorit. Am cîntat împreună foarte mult timp. Ruptura s-a produs cînd am reuşit şi am plecat la Facultatea de Drept din Iaşi. În timpul cît activam cu formaţia sesizasem că, spre dimineaţă, vocea fiindu-mi încălzită, puteam să iau cu uşurinţă acute, fără să realizez atunci despre ce este vorba. Însă, la aceste acute, organismul intră într-o rezonanţă plăcută şi starea mea era una deosebită. În perioada liceului, nu mai reţin cînd era difuzată, era emisiunea realizată de dl Sava, iar în deschidere era difuzată celebra arie a lui Canio din Opera <Paiaţe> de R. Leoncavallo, interpretată, dacă nu mă înşel, de tenorul Beniamino Gigli. Această arie celebră a declanşat în mine, definitiv, dragostea pentru muzica clasică. Munca a fost titanică, cu multe suişuri, coborîşuri şi piedici, dar mi-am dorit să reuşesc şi să nu mă las învins. Din anul 1996 îmi exercit profesia de consilier juridic. Pentru mine, <pasiunea nu spune niciodată: “destul!>”, declară el.

 

Fiţi sociabili!