Sobrietate, că-i mai bună decît toate!?

Săptămîna trecută, mai ales în media din România, a făcut valuri „cazul Chiricheş”. Valurile au fost, probabil, de whisky, iar din cîte ştim noi despre Chiricheş, lui, pentru a ajunge în starea de „imponderabilitate” în care a fost filmat, i-ar fi fost de ajuns un „tsunami” de 100, maximum 200 de ml de tărie. Chiricheş nu e un beţiv, lucru pe care îl ştiu despre el, desigur, şi englezii, dovadă faptul că ei au tratat cazul cu infinit mai multă detaşare şi mai mult umor decît am făcut-o noi. În fond, omul era în timpul liber, era împreună cu prietena/viitoarea soţie şi mai era şi după meci. Faptul că un sportiv bea, mai rar, mai des sau permanent nu are cine ştie ce legătură cu prestaţia sa din spaţiul sportiv decît dacă ţinem noi neapărat să le legăm între ele. Marii fotbalişti (ca să rămînem în spaţiul fotbalistic) au fost în egală măsură şi machitori de superclasă. Dintre celebrităţile britanice care figurează în istoria fotbalului şi în cea a beţiei fără frontiere, nu pot fi omişi senzaţionalii George Best şi Paul Gascoigne. Dar, cică nici Rooney nu „duce la ureche” (nemaipomenită şi zicerea asta românească!), iar despre John Terry circulă fel de fel de poveşti bahice. Între altele, ştirea zilei în momentul cînd scriu eu rubrica este aceea că ditamai penta-campionul olimpic Ian Thorpe (înotătorul ăla uluitor, australian) tocmai s-a internat la dezalcoolizare. Aşadar, nu doar fotbalul şi fotbaliştii, mai buni sau mai slabi, au această problemă. Iar dacă am ajuns aici, hai să finalizăm: problema lui Chiricheş nu e că bea ori că s-a îmbătat şi el mangă o dată. Problema lui e că adesea, treaz-lumînare, pe teren pare să-l încurce ceva: mingea!

 

 

Fiţi sociabili!