Slab, adică slim, frate!

Motto. Anatoli Ciubais, arhitectul privatizării ruse, îi povestea prin anii ’90 (despre noii îmbogăţiţi post-sovietici) lui Serghei Kovaliev, fost disident şi politician rus: – Ei fură încontinuu. Fură absolut tot şi este imposibil să îi opreşti. Dar să-i lăsăm să fure şi să pună mîna pe proprietăţi. Ei vor deveni proprietari şi administratori buni ai acestor proprietăţi. În loc de răspuns, Kovaliev a citat un vechi proverb rusesc: mîncatul creşte pofta de mîncare. Or, cum zic românii: pofta vine mîncînd!

Bref: de vreme ce românii au ieşit cu zecile de mii în stradă împotriva Ordonanţei cu numărul – fatidic? – 13, e firesc să mă întreb şi eu, ca prostul (care sînt, de fapt): oare jaful, furtul avuţiei naţionale, această „hemoragie” din banul nostru în buzunarul lor chiar ar putea fi stopată, vreodată, în România!? Mă îndoiesc.

Şi mi-am pus, ca scriitor la ziar, o întrebare firească: cît de mari sînt – comparativ, obiectiv – averile celor mai bogaţi oameni? Cei de azi, de ieri, dintotdeauna!? O întrebare doar aparent teoretică, de vreme ce noi, cei de rînd, oamenii simpli, nu vom şti niciodată adevăratul raport, măsură, între o anumită avere enunţată bănesc şi valoarea ei reală, istorică! Altfel spus, era mai „bogat” personajul legendar, mitologicul Cressus (cel care, pe orice punea mîna, se transforma în aur) decît, să zicem, Hodorovski, rusul, ori indianul Mittal (cel ce a cumpărat şi apoi distrus oţelul Galaţiului)? Ori, Steve Jobs? Un economist genial – Branco Milanovici – ne propune o grilă deşteaptă de apreciere a averilor. Una care ţine cont de un calcul mereu valabil: cîte „salarii” medii ale epocii ar fi putut acoperi averea acelui bogătaş, dacă ar fi scoasă, mîine, la mezat!? Algoritmul mi se pare valid şi unic, de vreme ce nu vom putea niciodată echivala paritatea drahmei greceşti antice cu cea a monedei imperiale romane ori cu actualul curs bancar al lirei engleze, dolarului sau euro-ului.

Iar aici, surprizele abia încep să iasă de sub prăfuitele cortine ale Istoriei. Iată un prim „miliardar”: e Marcus Crassus (a nu se confunda cu ipoteticul, mitologicul personaj citat mai sus, cu Cressus). Crassus e cel care a „sponsorizat” înăbuşirea revoltei sclavilor lui Spartacus. Pliniu cel Bătrîn estima averea lui personală la peste 200 de milioane de sesterţi, o sumă echivalentă cu depozitele Trezoreriei romane, în vreme de pace! După grila lui Branco, averea acestui Crassus se traducea printr-un randament egal cu venitul anual mediu a 32.000 de cetăţeni romani. Pare mult, dar anticul Crassus a fost depăşit abia în Epoca de Aur a expansiunii capitalismului american: Andrew Carnegie (1901) a acumulat – după ce a cumpărat oţelăriile americane – o avere echivalentă cu cîştigul anual a 48.000 de americani de rînd. John D. Rockfeller s-a descurcat chiar şi mai bine: averea sa maximă a fost de 1,4 miliarde dolari în 1937, care dădea un venit anual egal cu cel a nu mai puţin de 116.000 de americani.

Aceşti aparenţi „campioni” sînt detronaţi – şi umiliţi, istoric – de magnatul mexican Carlos Slim. „Forbes” evaluează averea mexicanului la peste 90 de miliarde de dolari. Adică, suficient pentru a plăti un salariu decent la numai puţin de 400.000 de mexicani. Acest Slim controlează – oficial, corect! – 20% din afacerile statului mexican. Dacă dai un telefon, dacă scoţi bani de la bancă, dacă mergi la restaurant, oricum nu scapi de Slim. Prezenţa lui este atît de generală, încît un restaurant din capitală şi-a permis să-şi facă reclamă cu sloganul: „Sîntem singurul restaurant din Mexic care nu e cumpărat de dl.Slim”.

Să nu-i uităm pe ruşi, totuşi! Numitul Hodorkovski – cel pus la ocnă de un Putin hotărît să preia toate pîrghiile puterii şi banilor în noua Rusie – fusese cel mai bogat rus. Unul adăpat, îngrăşat de sistem, că nu era, musai, genial: după grila lui Branko, în anul 2003 (exact cu un an înainte de a fi arestat de Putin şi trimis la „meditaţie” în Siberia), Mişa putea cumpăra forţa de muncă a peste un sfert de milion de ruşi! Cred că „algoritmul Milanovici” e unul corect, teoretic. Mă întreb – desigur, pur retoric şi păstrînd proporţiile fireşti – cum, unde s-ar încadra minunaţii noştri conducători aleşi ori numiţi de prin 1990 încoace. S-ar putea să avem surprize – de top! – de proporţii. Ce Hodorkovski? Ce Crassus? Ce Cresus? Ce Rockfeller? Ai noştri, ca brazii, sînt – vă asigur ! – campioni!

 

P.S. Păi, toţi bogătaşii externi numiţi mai sus sînt nişte ”amatori”. Cum adică te poţi lăuda cu o avere personală echivalentă cu numai 400.000 de salarii, ca bietul nenea Slim, mexicanul!? Slab, adică slim, frate! Dacă am acumula, fie şi grăbit, superficial, averile furate, deturnate, de prin 1990 încoace de personaje precum Voiculescu, Patriciu, Vîntu, Ghiţă, etc. am ajunge la realitatea că „hoţii noştri” sunt – la orice nivel – mult mai eficienţi, mai productivi decât orice alţi hoţi de pe mapamond: ei au furat munca, valoarea (dar şi speranţa) a numai puţin de 18 milioane de români! Sîntem pe primul loc în lume, iată, la testul Branko! Constarea asta „patriotică” mă umple de self-respect: tot ai „noştri”, hoţii noştri dragi, sînt, rămîn cei mai tari, frate!

 

Fiţi sociabili!