Singurătatea străjerului de graniţă

Ca şi alţi domnitori moldoveni şi munteni care l-au precedat, marele strateg care a fost Mihai Viteazul a sesizat perfect momentele de slăbiciune, oportunităţile care trebuiau folosite pentru a transforma o victorie – cum a fost cea de la Călugăreni – într-un război decisiv împotriva „păgînilor”. Dar – ca şi în cazul înaintaşului său moldovean Ştefan cel Mare şi Sfînt, gratulat de însuşi Papa cu onorantul titlu de „atlet al Creştinătăţii” (e ca şi cum ai da, azi, unui salvator a mii de vieţi doar o frumoasă diplomă colorată şi o medalie!?) – fostul ban al Craiovei nu a primit din partea principilor creştini – speriaţi (cum o va dovedi, peste cîţiva ani, tragicul său sfîrşit pus la cale de „fraţii de credinţă”, nu de „păgîni”) mai mult de puterea şi influenţa „valahului” decît de pericolul otoman – ajutorul ce poate ar fi fost salutar pentru întreaga creştinătate, şi nu doar pentru viteazul principe muntean.

Genialul său apel-avertisment lansat prin inedita scrisoare scoasă la lumină de publicistul Miron Manega („Iarăşi şi iarăşi vă rugăm stăruitor să stingeţi focul care arde păretele vecinului, înainte ca el să vă ajungă pe voi! ”) se va dovedi peste doar cîteva decenii a fi fost o tragică – dar exactă! – prevestire, premoniţie: Ungaria va fi transformată în paşalîc, iar puhoiul otoman va ataca Viena, centrul Europei creştine!

Talentul de narator, dublat de dimensiunea moralistă şi sapienţială a scrierii, se manifestă plenar în „Scrisoarea din 12 septembrie 1595”, după bătălia de la Călugăreni, scrisă de Mihai Viteazu către hatmanul polon Stanislav Zolkiawski, castelan de Liov ( M.M.). : „Ioan Mihai, din mila lui Dumnezeu, palatin ereditar al Ţării Româneşti. Strălucite şi mărite hatman de câmp, prieten al nostru sincer iubit. Ne-a scris Domnia Voastră ca să vă înştiinţăm mai sigur despre oştile turcilor. Deci să ştiţi că ne-am bătut cu turcul, înainte de vreo trei săptămâni în ţara noastră la Călugăreni, în care bătălie bunul Dumnezeu ne-a ajutat nouă creştinilor într-un chip minunat. Au fost tăiaţi mai întâi trei paşale şi mai mulţi ceauşi, dintre care vreo câţiva au fost prinşi chiar vii. Am înţeles apoi, de la prizonierii mai proaspeţi, că în lupta aceea au căzut 7.000 de turci, iar ceilalţi, îngroziţi până în suflet, printre care însuşi Sinan Paşa, se pregăteau să-şi întoarcă paşii spre Dunăre. Adevărat că noi înşine i-am lăsat lui calea sloboda în ţara noastră, şi asta din pricină că, în vremea aceea, oştirea noastră se împuţinase peste socoteli. Când au cunoscut turcii acest lucru, au întins-o spre Bucureşti. Şi trupele lor sunt acum astfel împărţite: cu Mehmed Paşa la Bucureşti sunt 10.000, ocupaţi cu construirea acolo a unei fortăreţe. Iar cu Sinan Paşa şi Hasan Paşa sunt în jur de 30.000 care, în ziua aceasta, au plecat spre Târgovişte. Întreaga oştire nu trece de 40.000. Luptători abia sunt douăsprezece mii, căci ştim sigur că ieniceri abia de sunt o mie două sute, numărându-i şi pe recruţii agemoglani. De bună seamă că au fost adunaţi la noi, înainte ca turcii să ajungă la Târgovişte, patru prizonieri, printre care unul era başceauş. Aceştia, punându-i la chinuri, au fost întrebaţi: cum se face şi de ce s-a ridicat Sinan Paşa şi ceilalţi împotriva ţinuturilor noastre cu trupe militare aşa puţine? Fiecare dintre ei dădea răspuns asemănător: fără îndoială de aceea sunt aşa puţine trupe, pentru că se nădăjduia pe curând pe ajutorul Hanului tătarilor, aşa cum i-a fost trimisă poruncă aspră de la Împăratul turcilor. Însă acesta lipseşte până acum. Care lucruri îi dau multă grijă lui Sinan Paşa. Adeseori a cerut ajutoare de la Marele Împărat, însă nimic nu i s-a trimis. Căci oastea cea mare a trebuit să fie trimisă împotriva persanilor, care îi dau de furcă zdravăn… Apoi, o altă oaste, mai mică, împotriva francilor, care tot aşa îi macină cumplit forţele pe mare. Acestea, pe care le socotim sigure, vi le înştiinţăm Domniei Voastre şi cât mai stăruitor vă rugăm ca pe acestea să le cântăriţi în inima voastră şi să ne trimiteţi cât mai curând ajutoare, nouă creştinilor, căci niciodată nu va fi mai uşor decât de astă dată să putem să-l zdrobim pe vicleanul duşman până la capăt, numai dacă aţi voi să ne sprijiniţi cu trupe auxiliare. Eu, fireşte, cu toate că doresc peste măsură să mă năpustesc iarăşi asupra duşmanului, socotesc totuşi că trebuie aşteptat ajutorul altor creştini. Iarăşi şi iarăşi vă rugăm stăruitor să stingeţi focul care arde păretele vecinului, înainte ca el să vă ajungă pe voi! (s.n.). Asta într-adevăr vă rugăm, înainte de toate, că dacă aţi hotărât să ne aduceţi ajutoare, ca să fim asiguraţi de asta cât mai tare şi să fie limpede pentru noi voinţa Domniilor Voastre. Dat în lagărul de la Dâmboviţa, la 12 septembrie 1595″.

 

 

 

Fiţi sociabili!