Singurătatea statuilor

Cam pe la mijlocul săptămînii trecute, în zi de sărbătoare, patinînd întîmplător pe canalele de sport la o oră la care nu se juca nimic, am dat peste domnul Gheorghe Hagi, antrenor român cu performanţe notabile, actualmente chiar campion cu echipa sa, Viitorul. O echipă atipică, care a ajuns campioană oarecum împotriva propriilor aşteptări şi intenţii, întrucît ea este concepută ca o pepinieră menită să alimenteze cu marfă proaspătă loturile primelor divizionare din România, dar şi să exporte cele mai bune produse, cum s-a întîmplat deja cu cîţiva fotbalişti, dar fără a vîna neapărat performanţa. O vreme, experimentul Hagi s-a bucurat de aprecieri din toate direcţiile. Cam pînă s-a obrăznicit şi a atacat titlul. Din momentul acela, foşti colegi de Naţională s-au transformat în critici şi contestatari, finul Becali l-a chemat în judecată tocmai în Elveţia cu intenţia de a-l deposeda de titlu, capii Federaţiei au început să-i caute nod în păpuriş, pe faţă sau pe furiş, iar cu complicitatea mai mult decît flagrantă a unor arbitri telecomandaţi se încearcă permanent demolarea lui Hagi şi a produsului său. Cum ziceam, de Sfîntul Andrei, Gică era, tot singur, pe un ecran. Şi vorbea. Şi vorbea. Şi iar vorbea. A fost cel mai uman discurs din/despre sport din cîte am auzit eu vreodată. Cu obişnuitele poticneli, desigur. A vorbit Gică despre trecut, prezent şi (lipsa de) viitor în fotbalul nostru, despre (lipsa de) finanţare, despre numărul de echipe („noi avem 14 şi Olanda, care scoate pămîntul din mare!, are 18!!!”) despre ce (nu) fac nici Federaţia, nici Liga, nici Guvernul, ce mai, a fost o încîntare să-l auzi vorbind pe un om care ştie exact ce spune şi ce face. Groaznic e că e din ce în ce mai singur. Pînă şi foştii colegi de „generaţie de aur” s-au lăsat cumpăraţi de toţi Burlenii. Statuile nu se vînd. Nici nu se cumpără. Dar sînt groaznic de singure.

Fiţi sociabili!