Sindromul voievodului salvator

Anul 2014 – ca şi precedentul, de altfel – a fost cel al unor sterile confruntări politice, majoritar unipersonale, şi nu de programe ori strategii. El s-a încheiat, însă, cu un eveniment cu final surprinzător. Alegerile prezidenţiale sînt acum percepute ca avînd un mare potenţial de a aduce limpeziri, reaşezări în prea pătimaşa, tulburea arenă a politichiei româneşti.

Dorinţa, speranţele de linişte, de normală conlucrare între Puterile statului, nădejdea de mai bine sînt comparabile cu cele născute – dar mai apoi înşelate în parte – de Revoluţia din 1989. Această alăturare ne impune să privim de astă dată cu mai mult realism momentul, schimbarea, viitorul. Să observăm în primul rînd că progresul, bunăstarea nu depind, nu pot fi garantate de un singur om, indiferent de funcţia, calităţile şi intenţiile acestuia. Succesul depinde de schimbarea, restructurarea întregii pături conducătoare, luată în ansamblu, dar şi individual, de la preşedinte la parlamentar, de la premier la primar şi pînă la cetăţeanul de rînd.

În abordarea acestor mari aşteptări, nici entuziasmul frenetic ce i-a cuprins pe mulţi după 16 noiembrie trecut, nici scepticismul tipic valah al altora nu pot fi fertile, benefice. De ani de zile se tot vorbeşte de imperativul schimbării, primenirii clasei politice, de la stînga la dreapta – noţiuni relative, ca identitate dogmatică bine definită – nu atît nominal, ca persoane, ci ca practici şi mentalităţi. Dar cine ar putea să înceapă şi să desăvîrşească salutarul proces decît…clasa politică în întregul ei? Vor fi însă în stare, vor avea impulsul şi determinarea de a-şi schimba cutumele, năravurile ştiute aleşii şi numiţii noştri? Vor fi ei capabili să înlocuiască obedienţa cu atitudinea, să renunţe la selecţia şi promovarea politică pe bază de interes şi nepotism în favoarea criteriului suveran al competenţei şi valorii? Aceasta e provocarea – dar şi şansa – majoră într-o ţară în care aşa-zisa „societate civilă” e încă manipulabilă, firavă şi polarizată (vă amintiţi cele două tabere ostile la plecarea de la Cotroceni a lui Băsescu?). Şi în care liderii de opinie, media, vocile de autoritate sînt încă divizate şi oarecum derutate, din raţiuni de conştiinţă ori de oportunism, nu are importanţă acum.

Desigur, coaliţia de guvernare – aşa cum chiar liderii ei afirmă – are nevoie de reformă, de reconstrucţie. Dar la fel de imperioasă – ba chiar mai urgentă – este redefinirea, coagularea „noului” PNL. O formaţiune încă eclectică, neînchegată, afectată de lupte intestine, amestecînd în rîndurile sale personalităţi serioase cu yesmeni, oportunişti şi politicieni hîrşiţi în migrări şi compromisuri lăptoase. Aceştia din urmă întrevăd în victoria „neamţului” un nesperat ascensor care să-i urce direct şi rapid spre etajele de sus ale Puterii. Păzeşte-te a doua zi după succes, spune o veche vorbă. Apoi, în euforia succesului, se uită că aproape jumătate dintre alegători au avut o altă opţiune decît cea finalmente cîştigătoare.

Un recent şi serios sondaj CIADO – ignorant în mod explicabil de către „victorioşi” – vine să-mi dea dreptate: românii au votat un om, pe Iohannis, şi nu o alianţă, ACL. Aş numi, în treacăt, această gîndire drept „sindromul voievodului salvator”, unul încă foarte viu la români. Acelaşi sondaj arată că românii doresc un echilibru politic între Preşedinte şi Guvern (Parlament), precum şi o corectă relaţie interinstituţională, bazată pe interesul general, şi nu pe cel de grup politic.

Faptul că alegătorii cred mai mult în persoane – chiar cînd votează partinic – decît în partide, ar trebui să-i trezească brusc la realitate pe toţi politicienii. Astfel încît, dacă partidele importante nu vor izbuti să se reformeze cu adevărat, votul popular le va sancţiona nemilos la alegerile din 2016.

Departe de mine intenţia de a reitera sceptica zicere valahă despre provocarea legată de „schimbarea domnilor”. Dar nici nu pot ignora pericolul denunţat de o altă vorbă veche: pleacă ai noştri, vin ai noştri! În fond, salvarea stă în acea schimbare de paradigmă de care vorbea Dumitru Borţun – pe care am avut şansa de a-l avea profesor şi mentor, la Braşov – într-un recent interviu acordat cotidianului „La Libre Belgique”: „Pînă azi, am trăit într-o paradigmă politică, cu rădăcini în Evul Mediu, conform căreia legea nu este aceeaşi pentru toţi, cei care sînt la putere îşi permit abuzuri fără să fie pedepsiţi, politica este o extensie a afacerilor şi corupţia este regula”.

Fiţi sociabili!