Simon&Garfunkel (I)

Simon&GarfunkelAm avut în ultimele două săptămîni prilejul să văd şi mai ales să ascult de cîteva ori prestaţia celebrului duo la concertul aniversar de 25 de ani de existenţă a Rock’n’Roll Hall of Fame, desfăşurat la New York (desigur, Madison Square Garden) în 2009. Mai exact, de cinci ori, cu fiecare din clasele care au ales cursul opţional „Pop-Culture of the 20-th Century”. Acest concert trebuie spus că este indiscutabil cel mai consistent din cîte au avut loc vreodată în istoria muzicii, pe scenă fiind prezenţi nenumăraţi coloşi ai pop-rock-ului, de la Crosby, Stills&Nash pînă la Mick Jagger, de la U2 şi Aretha Franklin pînă la Stevie Wonder şi Jack Bruce, iar lista poate continua pînă în finalul rubricii. Cum ziceam, au fost acolo şi Simon&Garfunkel, reuniţi cu acest prilej pentru a nu se mai ştie cîta oară, după un număr de despărţiri, logic, mai mic cu unu. Lucrul pare firesc, avînd în vedere că oamenii ăştia doi, Paul Simon şi Art Garfunkel, ajunşi în ziua de azi la 72 de ani, se cunosc încă din copilărie, din cartier, că au făcut şcoala împreună şi că au avut primul disc oarecum de succes încă de la 16 ani, adică din… 1957, cînd cîntau sub titulatura de… Tom şi Jerry! Piesa se intitula „Hey, Schoolgirl” şi, deşi nu a urcat cine ştie cît, a intrat totuşi în clasamente, ceea ce este absolut remarcabil pentru doi adolescenţi. Îi despărţeau atunci doar şapte ani de celebritatea mondială, pe care aveau s-o cîştige în 1964 cu fabuloasa „The Sound of Silence”, excepţională realizare muzicală, dar parcă încă şi mai bună în plan poetic. Din acel moment, timp de 50 de ani, Simon and Garfunkel aveau să reprezinte un model artistic fără fisură, produsul lor muzical fiind de o calitate vecină cu perfecţiunea. Mai trebuie spus şi că Paul Simon are şi o carieră individuală de excepţie, albumele sale solo atingînd şi ele perfecţiunea.

 

 

Fiţi sociabili!