Sfinxul a fost unul singur

Tare m-am bucurat cînd mi s-a cerut să împărtăşesc cu voi ce ascult. O vorbă din bătrîni (din bătrînul Nichita Stănescu, mai exact) spunea că muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nici o întrebare. Întîmplător sau nu, răspunsul meu pentru voi este şi ultimul album ascultat. Şi răsascultat. Zalmoxe, poate cel mai important album pe care l-a dat rock-ul românesc. Poemul muzical al formaţiei Sfinx este discul care m-a marcat încă din liceu, cînd am început să înţeleg ce înseamnă, de fapt, muzica adevărată. Pe lîngă tone de Beatles, Pink Floyd şi Genesis, Sfinx devenea parte din universul meu muzical. Iar Zalmoxe a fost albumul care mi-a ridicat cele mai multe semne de întrebare.

Realizat la mijlocul anilor ’70 şi lansat ca LP abia la începutul lui 1979, Zalmoxe este un disc conceptual, bazat pe povestea misteriosului personaj dac ajuns Zeu. Trebuie să recunosc, pe lîngă muzica „din altă lume” scrisă de Aldea, ce m-a fermecat a fost conceptul liric. Adrian Hoajă, sub pseudonimul Alexandru Basarab, este autorul versurilor, care surprind perfect atmosfera începuturilor civilizaţiei noastre. Cu alte cuvinte, scenariul albumului este o prezentare cronologică a vieţii pămîntene a zeului-urs şi transformarea lui în divinitate absolută.

Pentru mine, acest disc a fost o adevărată surpriză. Cu toţii ştim că rock-ul românesc a dat multe trupe bune, însă nici una ca Sfinx.  Muzica lor, spre deosebire de Phoenix, era una intelectuală. Zalmoxe a constituit o adevărată revelație pentru Dan Andrei Aldea, geniul formației și compozitorul celor mai multe piese. Şi dacă tot am fost provocată, ei bine, vă povestesc pe scurt cum am luat eu legătura cu Dan Andrei Aldea. Prin 2011, cînd descopeream cu toţii tainele Facebook, am intrat într-un grup creat special pentru iubitorii muzicii Sfinx. Am avut un şoc în momentul în care am descoperit că Dănuţ era şi el prezent. I-am scris cîteva rînduri cu o stîngăcie tipică unui copil de 16 ani ce îşi venera muzicienii preferaţi. Mă adresasem cu „Maestre” pentru că, din atîta admiraţie, uitasem cît de modest era Omul Bun. Răspunsul lui a venit imediat, blînd şi natural, aşa cum era şi el. O lungă perioadă am tot făcut schimb de muzici şi idei pînă într-un moment în care Dan se săturase de mediul virtual, retrăgîndu-se liniştit la ale lui. În 2014, aflam vestea cea mare. Dan Andrei Aldea se întorcea acasă. Definitiv. În ciuda faptului că nu am trăit în anii de glorie ai trupei Sfinx, nu i-am văzut în concerte şi nici nu am simţit pe pielea mea dezamăgirea pe care au simţit-o toţi cei care l-au iubit pe Dan în momentul în care acesta a decis să părăsească România, m-am bucurat de parcă aş fi trăit toate aceste lucruri, chiar şi mai mult. Sfinxul era „Din nou Acasă”. În 2015 am avut şansa de a-l vedea şi asculta LIVE la Danube Rock Festival în Galaţi, alături de clujenii de la Desperado. Minunat a fost festivalul acela. Am rămas fără grai cînd am auzit Ursitoarele LIVE. Să menţionez că după super-concertul oferit de Dan&Co a urmat Jethro Tull? Nu-i vezi în fiecare zi pe Dan Andrei Aldea şi Ian Anderson pe aceeaşi scenă. Am simţit nevoia să fac această paralelă, pentru că Dan, ca om, era o bijuterie, exact ca muzica sa.

Ce-a fost de zis, am zis, cine a fost, dacă a fost, dacă Om a fost ori Zeu?”

Lumină lină, Dan Andrei Aldea. Iar vouă, un îndemn pe care-l folosesc mereu: să nu uitaţi să vă bucuraţi de muzică!

Alexandra Cuza

Redactor Radio Top

Fiţi sociabili!