Semne proaste anul are

Scriu această rubrică după desfășurarea primei etape „de primăvară”, din cele cinci rămase cu totul de disputat pînă la intrarea în cele două turnee care constituie detașat cea mai cretină invenție în fotbalul nostru de după 1989. Jocul absolut dezlînat, fără nici o idee tactică, fără nici o fază mai de Doamne ajută, fără nici o fază memorabilă din primele şase partide ale etapei pot spune că nu m-a surprins absolut deloc. În fond, la ce mari vitejii să te aștepți de la niște amărîte de echipe care trăiesc, mai toate, de azi pe mîine, cu jucători plătiți la limita supraviețuirii, cu antrenori mai mult sau mai puțin calificați, dar în totalitate aflați la cheremul hachițelor patronilor, cu cantonamente desfășurate pe coclauri turcești printre ploi torențiale și după niște meciuri amicale fie anulate din cauza torențialelor, fie disputate contra unor echipe neomologate? Discuțiile de la începutul pauzei de iarnă despre primeniri formidabile de loturi s-au finalizat fie cu repatrierea unor rebutați sau plictisiți, cu a unor veșnic neadaptați (deci inadaptabili!), fie cu schimburi de fotbaliști luați cîndva de buni, goniți apoi de proști și reșapați pînă la statutul de și mai buni decît la începuturi, categorie extrem de cuprinzătoare care include supraponderali băștinași de felul lui Alibec sau negri supraponderali pentru care se duc bătălii ca pentru Neymar. Desigur, la prețuri adaptate țării ăsteia prost făcute.

Culmea panaramei cred că s-a atins prin cele două exporturi de mare rafinament prin care cei considerați „creierul” Naționalei (de fapt, cam cîte jumătate de creier fiecare, că amîndoi sînt presupuși titulari pe același post, de „play maker”!) au ajuns unul la arăboi, unul la americani. Sigur că, generoși cum ne știm, le găsim alibiuri la foc continuu, conform cărora și pe acolo fotbalul a evoluat într-un mare fel, că important e să joci titular, că și colo, și dincolo, joacă niște nume mari (da, dar cam cîte doi la suta de ani!) etc. Da, dar tot arăboi și americani rămîn!

În tot peisajul ăsta întunecat, o singură rază de lumină, culmea: Dinamo, singura echipă din toate 14 care a jucat chiar fotbal. Echipă care mai mult a gonit decît a adus, pe care nu se știe cine o finanțează și unde singurii bani care au intrat în ultima vreme sînt donații și împrumuturi de la propriul antrenor!

Vi se pare că fotbalul ăsta poate produce performanțe internaționale?

Fiţi sociabili!