Şedinţomania îngroapă România

Şedinţele. Lungi şi dese. Or fi ele, oare, o practică specific românească? Aşa s-ar părea, dacă observăm că „şedinţomania” – meteahnă ironizată chiar şi de timidele scheciuri umoristice din vremea comunismului – nu a slăbit odată cu apusa epocă. Fenomenul este (oarecum) explicabil: invocarea „răspunderii colective” şi căldura plăpumioarei lui „să nu spui că nu ţi-am spus!” pot acoperi indecizia şi teama de asumare. E drept şi în mare măsură scuzabil, pe de altă parte, că sindromul prudenţei excesive e alimentat azi şi de spectrul – invizibil, imprevizibil, deci ameninţător – al riscului de a „da cu subsemnatul” la diverse „organe” pentru o decizie personală insuficient „betonată” cu hîrtii semnate de întregi comisii şi comitete. Tatăl meu îmi povestea despre lungile şedinţe de urecheală în care vreun încruntat activist de partid, tocmai transferat la „agrar” de la secţia „sport”, îi învăţa pe agronomi cum să cultive păpuşoiul ori să recolteze cartofii. Azi, Parlamentul are nevoie şi de şedinţe suplimentare pentru a amesteca şi hipertrofia o legislaţie naţională luxuriantă ca jungla şi, tot ca ea, plină de capcane. La fel, forurile administrative locale, de diferite nivele, înmulţesc, repetă şedinţele nu pentru că problema pusă ar fi greu de rezolvat, ci pentru că votanţii nu au primit încă „verde” sau „roşu” de la şefii lor de partid, preocupaţi de imagine ori de alte interese, şi nu de urgenţele obştii. Şedinţa, ca practică frecventă, rituală, a pătruns, însă, şi în domeniul privat. La o mică firmă de distribuţie – îmi spunea un amic – patronul ţine puţinilor salariaţi dese şi lungi predici despre păcatul de a fura şi eficienţa camerelor video şi le cere demisiile, semnate în alb de potenţialii hoţi (încă) neprinşi. Etc., etc. Din simpatie veche, definitivă pentru poetul Emil Brumaru, consemnez aici amintirile spumoase despre şedinţe ale fostului „doctor de ţară”. Să ne consolăm, zîmbind măcar: pe lîngă moarte şi fisc, al treilea lucru inevitabil în viaţa omului rămîne… şedinţa. Un sinonim, de fapt, al suspiciunii şi neîncrederii care ne-a virusat, mă tem, pe toţi.

„Nu pot uita şedinţele de la raion, lunare, de pe cînd eram medic la Dolhasca. Erau o capodoperă de situaţii adunate parcă anume să-mi creeze o stare de disconfort maxim. Trebuia să mă scol pe la cinci dimineaţa, să iau trenul Dohasca – Fălticeni. Dacă mă culcam pe băncile de lemn din compartiment, conductorul îmi făcea, sever, observaţie. La Fălticeni urcam pe jos dealul acela ce ducea de la gară în oraş. Soţia găsise un loc unde să stăm pînă la începerea şedinţei: la o soră medicală, Aristiţa… Uneori chiar ne dezbrăcam şi mai trăgeam un pui de somn, buimaci. Aristiţa ne lăsa cheia. Dînsa dormea împreună cu o soră mai mică, o fetişcană plesnind de sîni şi coapse, încă elevă. Eleva era cam chiulangioaică, rămînea în pat şi după ce noi ne duceam la şedinţă. Sala de şedinţe era neîncălzită. Iarna stam în paltoane. Colac peste pupăză: apăruse un inspector nou, de prin Suceava, care, costatînd el că aveam un nivel teoretic cam scăzut, începuse să ne asculte! Pur şi simplu. Ba pe cei care nu ştiau îi da afară! M-a pus naiba să mă scandalizez, să mă ridic în picioare şi să-l iau la rost: cum îşi permitea să dea un coleg, medic ca şi el, afară? Tipul a răspuns îngîmfat: cînd se ducea el la ministru, nici nu crîcnea. Bine, i-am răspuns, dar dumneavoastră nu sînteţi ministru! A înghiţit replica, au urmat inspecţii! Terorizante! Şi era psihiatru ca specialitate! Un zdrahon pe care n-o să-l uit niciodată, îl chema Pop! Mai tîrziu Aristiţa a fost detaşată disciplinar la Dolhasca. Venea călare pe o motocicletă grea, mare. Dormea la noi. Uneori o aducea şi pe soră-sa, bomba ţîţoasă, curoasă, dealtfel foarte tăcută. Parcă s-ar fi jenat de propriu-i „relief”… Aveam două paturi largi, încăpătoare. Într-unul eu şi nevastă-mea, în celălalt surorile. Noaptea mă trezeam să mai pun lemne în godin (…) Godinul, încins, devenea fosforescent. Le desluşeam ca pe nişte mormane acoperite de cuvertura miţoasă… Suflau rar, adînc, aţîţător. Aristiţa se aşeza întotdeauna la margine, ca şi cum ar fi păzit-o pe aia mică. Seara beam vin acru, de Probota, fiert şi îndulcit, şi urmăream orice, în neştire, la televizor. Dimineaţa boalfa aia, eu îi ziceam Bombix, rămînea singură. Tot dormind o găsea şi femeia care făcea curat, Babuţa. Era de spaimă cît somn băga într-însa…”

P.S. Pe unde o fi azi Bombix, „bomba ţîţoasă, curoasă” (inconfundabile, unice rămîn licenţele verbale brumariene!)? Cum unde? Într-o şedinţă –  de un fel sau altul – cred…

 

 

Fiţi sociabili!