Sclavia în Mileniul III

Istoria prost ne-nvaţă că orînduirea sclavagistă a luat sfîrşit încă de acum aproape 2.000 de ani şi că doar prin America anilor 1800 mai existau ceva sclavi pe plantaţiile de bumbac. Nu şi nu! Mai există chiar şi acum, în Mileniul III, cîte o enclavă în care sclavagismul, în loc să fi dispărut, cunoaşte noi forme de manifestare. Enclava se numeşte România, iar despre sclavii de la o fermă (din judeţul Galaţi, parcă) ne-au tot dat imagini televiziunile. Aceleaşi televiziuni n-au îndrăznit măcar o dată să abordeze frontal şi problema sclavagismului din sportul românesc sub numeroasele sale faţete, dintre care cea fotbalistică e cea mai vizibilă, ceea ce nu înseamnă că nu există şi în toate celelalte. V-aş reaminti doar de exploatarea nemiloasă a sclavelor de la deja fosta echipă de handbal feminin Oltchim Rîmnicu Vîlcea, cărora „feluriţii” sponsori pe vorbe au „uitat” să le dea tocmai obiectul sponsorizării: banii! Sau sclavul ăla care se antrena pentru Olimpiadă la sărituri de la trambulină într-o sală, unde sărea pe saltele în loc de bazin cu apă! În asemenea conjunctură, nu e de mirare că în cel mai popular sport vedem şi cea mai atroce formă de sclavagism. Fotbalul românesc pe asta se şi bazează: pe exploatarea nemiloasă a sclavilor care dau în minge pe cît mai puţini bani (adesea deloc!) întru prosperitatea stăpînilor lor. Iar atunci cînd sclavul reuşeşte să rupă lanţurile o ia de nebun în lume şi declară că nu s-ar mai întoarce în sclavagism nici cu pistolul la tîmplă. Cazurile astea sînt însă rare. Mult mai frecvent se întîmplă ca lanţul să fie imposibil de rupt, ca în cazul lui Chiricheş. Mult mai grav decît lanţul în sine este faptul că i s-a creat omului iluzia de libertate. Iar cînd a fost să devină liber, a constatat că statutul lui de sclav aparent liber este mai înspăimîntător decît cel de puşcăriaş al stăpînului său. Zău aşa: credeţi că mai există undeva în lume deţinuţi care să-i încarcereze pe cei aparent liberi?

 

Fiţi sociabili!