Şchiopii lor sau graşii noştri?

Pînă acum vreo trei, patru ani, adică pînă cînd traficanţii de fotbalişti au primit nişte detaşări la brutărie pe cîte cîţiva ani de căciulă, la vreme de vară era distracţie pentru toate gusturile cînd venea vorba de transferurile ca şi făcute: n-apuca bine un Becali să grohăie că pe nu ştiu care vopsit îl caută înnebunite Arsenal, Inter şi Valencia, că alt Becali mugea că a perfectat deja vînzarea secolului, cutare împiedicat fiind ca şi vîndut la Bayern, Porto ori Chelsea. Uşor, uşor, perioada de transfer trecea ca nouri lungi pe şesuri, iar neisprăviţii în cauză, dacă reuşeau evadarea, atunci e clar că cel mai titrat dintre cluburile lumii care punea botu’ era Ludogoreţ, noi rămînînd cu impresia că panarama în cauză era un mare fotbalist şi un ghinionist încă şi mai mare. Cu banii obţinuţi din export, cluburile noastre urma să se întărească şi mai şi, înlocuitorii plecaţilor fiind cîndva dintre cei mai buni din lume, ei, cu ceva ani mai mulţi în acte, dar cu tehnica neştirbită. De aducerea lor aveau să se ocupe tot domnii ăia, încă liberi pe atunci. Niciodată în ţara asta prost făcută n-a călcat picior de fotbalist adevărat, din ăia cu trofee europene sau mondiale. Şi cînd se apropiau sau treceau de 40, ajungeau tot la arabi, chinezi sau turci. Dar măcar aveam subiect de discuţie. Acum, de cînd foştii jmecheri s-au făcut brutari, a dispărut şi subiectul. Cînd vorbim de transferuri la intern, sînt doar trei variante: fie aducem talente fulminante din liga a 5-a sau copii de la Hagi, fie aducem infirmi neangajabili pe la alţii, fie îi transferăm pe cît nu fac pe ăia trei graşi care ne-au bătut în campionatul trecut. Dacă în titlul de azi vi se pare că e vorba de Dinamo şi de Steaua, să ştiţi că aşa e.

 

 

Fiţi sociabili!