Şapte paradoxuri româneşti

Din surse diferite – prea multe pentru a le menţiona integral – am realizat un cocteil de paradoxuri româneşti. Sau, spus pe şleau, un carcalete de contradicţii specifice României. Un amestec de alcool prost, de vin înăcrit şi de bere trezită, care, administrat lui vrînd-nevrînd, îi creează românului de rînd dureri de cap, depresie şi lehamite cotidiană. Inspirîndu-i dorinţa, visul, nevoia de a-şi pune traista în băţ pentru a pleca spre alte zări, acolo unde lucrurile sînt normale, iar societatea, mai bine întocmită, funcţionează.

Chiar aşa! Oare cum ar fi dacă toţi românii apţi de muncă ar pleca, deodată, să-şi caute norocul aiurea? Ar rămîne aici, glăsuind în pustiu (ori în faţa unor pensionari obedienţi, trişti şi săraci) doar politicienii multicolori şi numai aparent adversari, clocind mişmaşuri bănoase şi dînd – ca şi pînă acum, de altfel – legi în propriul interes. Dar cine ar mai produce banii pentru lefurile funcţionăreşti şi pentru sistemul pensiilor de subzistenţă, sistem de mult muribund şi care, oricum, abia mai respiră? Să coborîm, însă, din utopie în ciudata realitate valahă.

Aşadar, România este: 1. Cea mai bisericoasă ţară din Uniunea Europeană (locul I la numărul de biserici pe cap de locuitor)​​. Dar, deşi BOR este una dintre cele mai bogate biserici ortodoxe, activitatea sa caritabilă organizată este foarte redusă, aceste lăudabile iniţiative fiind datorate îndeosebi unor clerici inimoşi. 2. Cea mai ​„neigienică” ţară europeană (45% dintre români n-au wc în casă, faţă de 2% în Europa de Vest şi de numai 10 procente în media europeană). 3. România este printre putinele ţări care interzic complet prostituţia. Dar este cel mai mare exportator de prostituate din Uniunea Europeană (peste Rusia si Ucraina), conform „EU Observer”. 4.Ţara europeană cu cel mai mic şomaj oficial din ultimii 25 de ani, în medie. Dar este şi singura ţară unde 50% din familii declară că nu au nici un membru angajat, iar 25% din familii au doar un membru angajat. 5.România este ţara unde şcoala este obligatorie până la sfîrşitul liceului. Dar este pe locul I în Europa la şcolari analfabeţi (30%), 42% dintre români cred că Soarele se învîrteşte în jurul Pământului, iar 15% nu cunosc numele Preşedintelui Ţării. 6. Ţara cu cea mai mare corupţie din Europa. Conform unui raport al Curţii de Conturi, din 15 miliarde de euro pe an achiziţii publice, 5 miliarde se fură. E drept că raportul datează dinaintea „cruciadei anticorupţie”. Una benefică în sine, care are, însă, şi un efect la fel de păgubos (ce relevă implicit calitatea umană şi profesională a multor decidenţi): lipsa angajării în noi iniţiative şi proiecte, sindromul „fricii de semnătură”. Cele mai cunoscute dosare ale procurorilor anticorupţie din perioada recentă dezvăluie şpăgi şi prejudicii provocate Statului Român care se ridică la aproximativ 306 milioane de euro. Din aceşti bani, peste 778.000 de români ar fi putut să încaseze salariul mediu net pe economie, într-o lună. „Gândul” a calculat ce ar mai fi putut face statul cu aceşti bani: 80 de kilometri de autostradă la cîmpie, 1,39 milioane de salarii lunare de medic rezident sau 900.000 de salarii lunare de profesor cu vechime. Numai că (alt paradox?) aceşti bani sînt greu, dacă nu imposibil, de recuperat! 7. În fine, România este ţara cu cel mai mare procent de insatisfacţie la adresa clasei politice. Românii se plîng în mod constant de corupţia şi incompetenţa politicienilor (cei aleşi, cei schimbaţi, periodic totuşi de ei, de români!). Dar este singura ţară unde nu a avut loc nici un miting anticorupţie în ultimii 25 de ani şi unde participarea publicului la acţiuni anticorupţie este minimă.

La final, adaug un citat, cu funcţie de premoniţie. Sper din suflet că nu şi de blestem, de sentinţă seculară! El aparţine unui personaj istoric interbelic, încă foarte controversat şi disputat, unui „român (extrem de) verde”: „Bacşişul, mita şi hoţia au desfiinţat sănătatea morală a naţiunii române”. Să nu ignorăm teribila zicere, confundînd viaţa şi faptele autorului ei cu sensul profund al spuselor sale. Putem pune cătuşe omului (ori memoriei lui, în cazul de mai sus), dar nu şi adevărului. Ce ne rămîne, la urmă? Să devenim cetăţeni cu adevărat lucizi, activi şi solidari, cum sunt – oricum i-am judeca fiecare – grecii în aceste zile. Ori, să ne consolăm cu verdictul datorat lui Andrei Pleşu: „Ţara noastră e proprietatea privată a unor derbedei”.

 

 

Fiţi sociabili!