S-a schimbat ceva fundamental în România în ultimii 270 de ani?

Europa de Est este mult diferită de cea vestică: are o mentalitate ce reflectă un melanj între mentalitățile din Europa Centrală, Orientul Apropiat, Europa Sudică, Asia de Vest și, poate, rămășițe mongole.

Se împlinesc, peste cîteva luni, 31 de ani de cînd vorbim despre schimbare – economică, socială, a mentalităților, a comportamentului etc. Trecem dintr-o criză în alta, intrăm și ieșim din perioade tranzitorii, fără să ne întrebăm dacă putem, vrem și schimbăm ceva în mod real.

În altă ordine de idei, ne apropiem de două noi campanii electorale. Ca atare, o privire retrospectivă asupra cîtorva aspecte istorice din Țările Române din a doua parte a secolului al XVIII-lea ne va face să reflectăm mai adînc la ceea ce am devenit în ultimii 270 de ani, ce am schimbat, ce sîntem astăzi. Iar aceasta n-o putem face mai bine decît punînd față în față comportamente ale secolelor XVIII-XIX cu cele ale anilor 2020. Pentru acest demers vom folosi volumul Constanței Vintilă-Ghițulescu – Evgheniți, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernități românești. 1750-1860, una dintre lucrările de referință privind studiul mentalităților modernității din Țările Române.

Astăzi este unanim recunoscută slugărnicia funcționărimii românești, conservatorismul acesteia (unii îi spun rezistență la nou), dat de precauție, meteahnă care duce, pe de o parte la tendințe dictatoriale, pe de alta la „hei-rupismul” care se vede aproape peste tot (motiv pentru care unii șefi consideră că orice este posibil oricînd); în același timp, această atitudine dictată de proverbul „capul plecat sabia nu-l taie” duce inevitabil la o formă de corupție morală (ce dă uneori într-o formă materială: funcționarul este umil și serviabil, iar șeful se face uneori că nu-l vede) și la o stagnare sau, în cel mai bun caz, numai la o încetinire a dezvoltării societății (în accepțiune vestică). Această atitudine este dictată, desigur, de interesul pentru o viață mai decentă din punct de vedere material, de o sferă relațională folositoare, de frica (de multe ori justificată) de o schimbare din funcție cauzată de moftul conducătorului etc.

Ei bine, referindu-se la ultimul sfert al veacului al XVIII-lea, autoarea menționată spune că „aflat între un prinț fanariot și puterea otomană, boierul a învățat să-și controleze fiecare gest, fiecare cuvînt. […] Raționalitate în gesturi, raționalitate în alegerea cuvintelor, comportamente ce fac parte din nevoia de protecție. Într-o astfel de societate unde teama, intriga, moartea, mazilirea sînt sentințele zilei, nu este loc pentru afectivitate și spontaneitate, ci doar pentru prefăcătorie, diplomație, suspiciune, slugărnicie. I-aș spune o «etichetă a supraviețuirii», preluînd termenul și teoria lui Norbert Elias”.

Mai mult, la fel ca astăzi, „o istorie politică a perioadei (a doua parte a sec. XVIII) va arăta că fiecare nouă domnie înseamnă noi comploturi, noi intrigi pentru înlăturarea domnului și aducerea altuia nou. Domnul e bun pînă la venirea lui în scaun și, apoi, chiar cei care l-au dorit se coalizează împotriva lui”. Este ceea ce, într-o altă formă, spunea acad. Răzvan Theodorescu despre nevoia românilor de a crea mituri pe care apoi le distrug. Generalul rus Langeron vede, la începutul sec. al XIX-lea, „miza acestor intrigi: «slugărnicia față de turci», «josnici», «lacomi», «cruzi», boierii munteni nu cunosc noțiunea de «ordine, de dreptate, de cinste, de onoare»”; moldovenii sînt «puțin mai civilizați»”.

De ce toate acestea? Deoarece atribuirea slujbelor se făcea doar pe un singur an, motiv pentru care ocupantul dregătoriei era obligat să-și recupereze banii și, evident, să cîștige și ceva suplimentar, fie pentru a continua, fie pentru a reveni mai tîrziu. După instituirea Regulamentelor Organice (1831 în Țara Românească și 1832 în Moldova), mandatele au ajuns la trei ani. „Sînt 30-40 de posturi pe care se bat peste 800 de boieri iubitori de ranguri. De unde să ajungă la toată lumea?”. Astăzi, dregătoriile sînt mai multe însă, ce-i drept, și numărul doritorilor este mai mare. Însă mandatele au patru ani. Avem deja o primă modificare!

„Mai tot secolul al XVIII-lea, domnii fanarioți se folosesc de titlurile boierești pentru a face bani. Cunoscînd dorința acestei nații pentru titluri, ei le vînd și le speculează fără scrupule”. Cred că asemănarea cu societatea contemporană este mai mult decît evidentă: sînt arhicunoscute multiplele scandaluri de corupție generate de „vînzarea de dregătorii” profitabile.

În ceea ce privește meritocrația, atunci ca și acum, lucrurile sînt discutabile. De exemplu, în 1857, fostul domn Grigore Alexandru Ghica scria: „Cu rușinea mea mărturisesc că, în timp de șase ani, cît am guvernat Moldova, am făcut o mulțime de nedreptăți și de nelegiuiri. […] Însă ce era eu să fac, cînd eram în înrudire și în amiciție cu toți boierii? Cum era să nu pun eu ministru pe vărul meu, logofăt mare pe cuscrul meu, postelnic pe fiul meu, președinte al divanului pe cumnatul meu, ispravnici pe nepoți și pe amici, privighetori și polițai pe oamenii acestora. Și dacă vreunul dintre ei nedreptățeau pe oameni, dacă ei condamnau pe nevinovați, dacă răpiau fățiș onorul și averea cuiva, ce era să fac eu? Puteam să fiu eu întotdeauna drept? Dacă-i depărtam de funcție, trebuia să rînduiesc pe alții tot ca dînșii pentru că Regulamentul Organic nu-mi permitea să pun pe oricine cu merite”. O trecere în revistă a presei din ultimii 30 de ani ne arată o situație oarecum similară pentru funcțiile guvernamentale și din diverse agenții și consilii de administrație.

Nevoia de bani a statului a fost vizibilă în secolele XVIII-XIX la fel ca astăzi. Și atunci, și acum, statul  a introdus, între altele, noi și noi documente, obținînd din acestea bani tot mai mulți și crescînd birocrația. Nici atunci, nici acum, nimeni nu știe ce se întîmplă cu banii; de altfel, trebuie amintit faptul că, din 1750, marea problemă a modernizării românești a fost și rămîne „redistribuirea unor fonduri și așa insuficiente.”

Lipsa curățeniei publice a rămas o constantă; la fel au rămas: starea proastă a drumurilor și necesitatea modernizării lor; necesitatea construirii de poduri, cantitatea de legislație emisă, uneori cea mai avansată din Europa, care însă nu se aplica, era mereu interpretabilă sau se folosea secvențial. În același timp, trebuie subliniat că „modernizarea românească ar fi trebuit să fie într-o strînsă legătură cu învățămîntul”; atunci când acesta din urmă a evoluat (cu greu și în perioade de timp lungi), societatea a cunoscut decenii de progres (forță de muncă calificată, creșterea nivelului de salarizare, creșterea veniturilor etc.); starea învățămîntului contemporan cel mai probabil va duce la o nouă perioadă lungă de regres (lipsă de forță de muncă, crearea unei pături sociale cu multe studii, însă fără competențe reale, cauzată de lipsa de posibilități de educație practică).

Folosirea publicității pedepsei făcea parte din sistemul represiv al puterii secolelor XVIII-XIX; pedeapsa-spectacol „ar trebui să-i potolească pe cei care suferă și să-i avertizeze pe cei care privesc”. Cred că nu are rost să ne referim la vreo pedeapsă-spectacol anume din ultimii 15 ani; zornăitul cătușelor la televizoare a înlocuit cu succes locurile de pedeapsă din perioada modernă.

Încheiem cu un aspect legat de viața comunitară (altul decît bîrfa fără de care nu am putut trăi în ultimii 270 de ani). „Pentru menținerea unei bune reputații, pentru difuzarea «cinstei», a bogăției, a poziției sociale, boier, negustor, țăran, meșteșugar, toți au nevoie de privirile și comentariile celor din jur. Vecinii, mahalagiii, sătenii duc mai departe faima unei persoane, susținîndu-i și întreținîndu-i în fapt prestigiul în mijlocul comunității. O serie de evenimente se desfășoară în public tocmai pentru a realimenta și reîntări renumele fiecăruia. Botezul, negocierea zestrei, logodna, nunta, înmormîntarea au loc în public și cu participarea publicului”. Această necesitate socială se manifestă astăzi mai pregnant ca niciodată, dovadă înmulțirea sălilor de evenimente, necesitatea închirierilor spațiilor pentru nunți cu 1-2 ani înainte, creșterea spectaculoasă a serviciilor foto-video etc.; menționez un obicei nou, care se înscrie în aceeași nevoie de „menținere a reputației”: pregătirea la un eveniment a mai multor mese ce au numărul 1 pentru a nu supăra anumiți invitați.

În linii generale, ultimii 270 de ani au adus o singură schimbare: durata tot mai mare a mandatului. Celelalte aspecte majore au suportat în special schimbări de tehnologie; mentalitățile și metehnele au rămas aceleași. Oare nu sîntem originali așa cum sîntem? Și dacă da, ce ne dorim de fapt în continuare?

Emil Ursu

Directorul Muzeului Bucovinei

Fiţi sociabili!