Rusul şi tunul

Acesta e titlul uneia dintre epigramele – interzise pînă în 1990 – ale inconfundabilului Păstorel. Citez: „Pe drumul unui mic cătun/ Venea un rus, venea şi-un tun,/ Şi tunul rus, şi rusul tun”. O ştiam, o savuram încă din studenţie. Nu prea discret, deoarece, prin anii ’75-’80, nu mai era chiar o bravură, un risc să rîzi de ruşi, fiindcă Ceauşescu luase „distanţă” de fratele de la Răsărit. O comentam la „Groapă”, berăria populară de sub Hotelul ARO, unde ne întîlneam îndeosebi după examene (ca să fiu sincer, coboram, de fapt, sub bolţile vechi ale locantei mai des, ori de cîte ori vreunul dintre colegi primea bani de acasă). O recitam alăturată altui catren anti-sovietic, inspirată aceluiaşi autor de către statuia – cu soclu înalt, masiv – soldatului sovietic eliberator, încă aflată în acei ani în parcul central al Braşovului: „Soldate rus, soldate rus,/ Te-ai înălţat acolo sus/ Că liberaşi popoarele/ Sau fiindcă-ţi put picioarele?”.

De ce fac acum această asociere şi relev acest nedespărţit binom „rus/armă (armată)”? Evident, datorită tendinţei secular expansive, belicoase, a Imperiului Slav (indiferent cum s-o fi numit el, rus ori sovietic, prin vreme). Obsesie vizibilă şi astăzi, cînd tot citim că ruşii bagă tiptil arme ori artilerie grea în acea „zonă ceţoasă” din Ucraina. Sub ochii toleranţi, derutaţi ai unui Occident prins pe picior greşit, inapt să adopte o poziţie clară, coerentă şi fermă. Sugerînd – volens-nolens – conciliatorismul unui Occident cîndva moale, ezitant şi în faţa lui Hitler. Motiv pentru a consemna aici cîteva date inedite, menite a lumina – pe cît de obiectiv se poate – vechea, dovedita relaţie a rusului cu arma, cu puşca. Recent, a fost publicată scrisoarea de regret, de pocăinţă adresată Patriarhului rus de către Mihail Kalaşnikov, genialul inventator al celei mai bune arme uşoare de foc din istorie, celebrul AK, puţin timp înaintea morţii sale, survenită la 23 decembrie 2013: „Suferinţa mea sufletească a devenit insuportabilă, deoarece sînt chinuit zi şi noapte de o întrebare fără răspuns: dacă, aşa cum se ştie, arma creată de mine a dus la uciderea a milioane de fiinţe umane, oare eu, fiul unei ţărănci ruse, de religie creştin-ortodoxă, ajuns acum în pragul morţii, la cei 93 de ani ai mei, sînt vinovat de toate acestea!? Mai ales că eu văd că deşi numărul de biserici şi mănăstiri a crescut nemărginit în Rusia de azi – sic, cît de valabil e şi pentru România! – răul, ura, sărăcia nu dau înapoi. Răul şi binele coabitează perfect în sufletele ruşilor şi ale celor care-i conduc. Oare lumina şi întunericul sînt părţi inseparabile, ce nu pot trăi una fără alta? Oare Dumnezeu o fi creat lumea în acest fel!?”.

Tulburătoare dilemă existenţială, ce a covîrşit şi alţi inventatori de geniu, mesageri ai morţii, precum Oppenheimer, devenit depresiv, apoi activist antinuclear după Hiroshima, ori Nobel, cel cu dinamita. E evident că nu creatorul unei noutăţi revoluţionare trebuie acuzat, ci politicianul, omul de decizie (mereu „cununat” cu – ca să nu zic comandat de – lumea economică şi financiară).

Revin la Kalaşnikov – omul ce putea fi miliardar dacă s-ar fi născut în alt sistem politic – amintindu-mi că şi românii produceau, sub licenţă, la Cuşnir, cu profit de export bun, un excelent pistol-mitralieră, AKM-ul. Motiv de folclor braşovean (peri)urban, ca să revin, nostalgic, la vremea studenţiei. La adresa bieţilor moldoveni ce lucrau din greu la „Steagul Roşu” ori „Tractorul” – ieşind, şi ei, pe Centru („cu geacă de scai şi casetofon la umăr” – iată altă răutate!) doar duminicile – burgerii braşoveni născociseră, superior, un soi de „strigătură”: „Nici acela nu-i ficior/ Care n-are la picior/ Trei cuţite, un AKM/ Şi-o poză cu Bonney M.”. Chiar aşa: pe unde or mai fi foştii „sclavi ai industrializării” Ardealului? Că nici în Botoşaniul ori Vasluiul natal nimeni nu i-a ajutat să revină, să se reintegreze în obîrşie!?

Să revin, însă, pe scurt, la simbioza totală dintre rus şi pistol. Eu, unul, aş prefera – dar să-l ştiu acolo, în ţara lui, în garnizoana lui, nu la mine – imaginea blondului soldat sovietic, cîntînd – melancolizat de vodcă şi mesteceni – la balalaică. Că nici nu poţi şti – iată! – ce mai pot ascunde ăştia din est într-o simplă, curată balalaică.

 

 

Fiţi sociabili!