Rusia, muma mîndriei şi a lipsei de cultură (II)

„Rusia este o ţară europeană, nu asiatică! Ea va lupta prin toate mijloacele (sic!) pentru a i se recunoaşte acest statut, în ciuda barierelor de tot soiul puse nouă de UE şi mai ales de NATO!”. Cam acesta este sensul discursului – dar şi al acţiunii – lui Putin, evident nervos la maximum pentru faptul că – în ciuda semidependenţei energetice a Apusului faţă de gazul şi petrolul rusesc – el este încă „ţinut pe margine”.

Voi continua publicarea excepţionalei analize a unor eterne caracteristici ale expansionismului rusesc, intuită perfect de Eminescu („Tendenţe de cucerire” – Timpul, 7 aprilie 1878).

„De mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace, ţinta ascunsă a cuceririlor ruseşti sunt îndeosebi ţările răsăritene ale Europei. (Genial premonitoriu: visul imperial est-european va fi realizat, concret, deplin, de Stalin, prin brutala împărţire postbelică a bătrânului continent! – n. a.). (…) Panslavismul rus vede, visează întinzându-se puterea lor în toate ţările coroanei habsburgice, până la Marea Adriatică. C-un cuvânt, în loc de a-şi desfăşura activitatea şi viaţa înlăuntru, ochii vecinului nostru sunt pironiţi cu fămângiune asupra Apusului (…) cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge din Siberia până sub zidurile Veneţiei, apoi şi mai departe… Şi această misiune tainică o îndeplinesc diplomaţii şi baionetele. Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el trăieşte în capetele a mii de oameni visători, care dau tonul în Rusia. Războiul (din 1877, soldat cu Independenţa României, scump plătită de noi – n. a.) a fost declarat Porţii pentru a elibera pe creştini în formă, în fond, însă pentru a cuceri întreg Imperiul otoman, într-un mod care să poată fi înghiţit, diplomaticesc, mai de voie, mai de nevoie, de Europa apuseană. După Turcia urmează Imperiul habsburgic, după dânsul… cine mai ştie? Se stabileşte în Tratatul de la San-Stefano independenţa României (…), dar se propune şi ca Basarabia să fie cedată ruşilor prin liberă învoială, ceea ce presupunea că suntem în drept de a o ceda sau de a n-o ceda. Ne hotărâm să n-o cedăm, şi Rusia a ocupat-o azi pe deplin.(…) Nu deprindem frica şi pace bună! Teamă ne e numai ca Imperiul habsburgic să nu cadă iarăşi la o ascunsă învoială cu Rusia, spre pierderea noastră, a românilor (cum căzuseră, în secret, la învoială, la cedarea Bucovinei de Nord. Şi cum nemţii vor cădea iar – în anii 1910 – „la învoială” cu ruşii, prin „inventarea” şi finanţarea lui Lenin şi a revoluţiei bolşevice – n. a.). Deşi nu s-a născut încă rusul care să fie în stare a ne insufla frică, grijă mare tot ne inspiră. Ba putem zice cu siguranţă că ne aşteaptă vremi grele dinspre ruşi (premoniţia eminesciană va fi pe deplin confirmată în secolul următor, cel cu numărul XX! – n. a.). Despre biruinţa cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că oricare ar fi curentul ce se mişcă în contra civilizaţiei (panslavismul expansionist şi agresiv – n. a.) el trebuie nimicit cu vremea. Dar acea vreme… e adesea foarte departe. Deviza noastră trebuie să fie: a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic! Nesperând nimic, n-avem nevoie de a ne mai încrede în alţii precum ne-am încrezut, ci numai în noi înşine şi (eventual, dar cu măsură – n. a.) doar în acei străini care sunt nevoiţi să ţie cu noi, românii. Netemându-ne de nimic, poate nu vom avea nevoie de a implora generozitatea altora, în locuri în care ea e o plantă exotică.”

Nu e nimic de adăugat. Eminescu nu doar a văzut, ci, mergînd la esenţa, la „măduva” ruşilor, a prevăzut!

 

 

Fiţi sociabili!