Rusia, muma mîndriei şi a lipsei de cultură (I)

Recent a fost publicat un documentat studiu internaţional – care are ca autori nume prestigioase din politică, istorie, diplomaţie – pe care l-am putea numi „portretul Rusiei de azi”.

Voi enumera, telegrafic, cele mai importante trăsături definitorii ale Rusiei putiniene. Rusia resimte puternica nostalgie a Imperiului – ţarist, apoi comunist – care făcuse, de prin 1700 încoace, regulile în Europa prin puterea şi influenţa sa. Însuşi Putin a declarat, textual, de multe ori: „Am pierdut, prin Gorbaciov, jumătate din Europa, fără a trage măcar un glonţ şi fără a avea vreun beneficiu compensatoriu”. Ca şi cum Europa de Est, cea postbelică şi comunizată forţat, ar fi aparţinut vreodată (organic, cultural, politic ori religios) ruşilor! Frustrarea rusă, ce se manifestă prin acţiuni violente, de forţă (vezi ocuparea Crimeei, intervenţia în Siria, „pacea” dubioasă cu Turcia, şantajul comercial şi militar la adresa foştilor „sateliţi” interni, precum Moldova), este departe de a fi lecuită şi ne poate oferi oricînd surprize neplăcute. Dimpotrivă, ţări ex-comuniste limitrofe, precum România ori Polonia (că Ungaria o „dă cotită”), capete de pod NATO, sînt considerate de ruşi ca fiind principalii lor duşmani!

Pe scurt, toate acestea arată că nimic nu s-a schimbat în mentalitatea atavică a ruşilor de la Petru cel Mare încoace. Ne-o spune, premonitoriu, profund, genial, Mihai Eminescu, într-un articol exemplar, mai puţin cunoscut. Publicat în „Timpul”, pe 7 aprilie 1878 (după ce Rusia – pe care o ajutasem, salutar, să-i bată pe turci în Bulgaria, a condiţionat, nesimţit, recunoaşterea Independenţei noastre de raptul unor teritorii româneşti).

Citez aici – şi în numărul viitor – din acest text, care ar trebui să fie cunoscut de fiecare român: „Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse, a căror monotonie are o rea înrîurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind-o de mlădoşie şi dându-i idei fanatice, Rusia este în mod egal muma mândriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a dispotiei. Frumosul e înlocuit (pentru ruşi – n.a.) prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi ai ţărilor apusene sunt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt. În tendinţele ruseşti de cucerire, în aşa-zisele misiuni istorice, nu e nimic dedesupt decât neştiinţa slavă şi tendinţele ei de spoliere. În zadar caută un popor în extinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipseşte în chiar sufletul lui: sub nicio zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat prin naşterea sa. Sau, mai bine zicând, ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul a multe generaţii dedate la muncă (şi nu la cotropire – n.a.).

Căci stă, oare, destoinicia şi bunăstarea unei naţii în vreun raport cu întinderea teritoriului ei? Mica Veneţie era odată o mare putere europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocraţiei ei. Dar toate aceste condiţii de mărire şi bunăstare erau câştigate prin muncă îndelungată, din neam în neam. Un rol analog l-a avut în istorie Olanda. Şi astăzi sunt state mici care se bucură de o înflorire estraordinară. Pe un pământ de mică întindere poţi afla mai multe averi decât în Rusia întreagă. Astfel, suntem siguri că în cumpăna erconomică, Rusia – câtu-i de mare – trage mai uşor decât mica Belgie. De aceea ni se pare că, din nefericire, ruşii sunt (genetic? – n.a.) sub dominarea unui pustiitor deşert sufletesc, a unui urât care-i face să caute în cuceriri ceea ce ei nu au, de la Dumnezeu, înlăuntrul lor. (…)

Europa le pare ruşilor în starea în care era Bizanţul, la apariţiunea unui neam asemenea mongolic, de stepă, a turcilor. Dar în locul civilizaţiei greceşti înflorit-a în Bizanţ o cultură turcească mai bună? Deloc. Tocmai aşa nu va înflori o cultură moscovită pe pământurile supuse de ruşi cu forţa, pentru că ruşilor le lipseşte rădăcina unei asemenea culturi. (…) Astfel, misiunea istorică de care Rusia face atâta vorbă nu-i o misiune adevărată, ea e numai rezultatul unui gol sufletesc, al unei barbarii spoite cu frac şi mănuşi, al unui deşert care, chiar de-ar stăpâni pământul, tot nu s-ar umple de conţinut”.

Splendid! Ne revedem cu Luceafărul în numărul viitor.

 

 

Fiţi sociabili!