Romul, şi pentru sclavi, şi pentru negustori

Consemnarea, fie și sintetică, grăbită, a originii și evoluției unor băuturi consacrate, mi se pare o întreprindere interesantă, ba chiar revelatoare din punct de vedere cultural. Dacă gastronomia este recunoscută de mult ca fiind o artă și ca o mărturisitoare a evoluției noastre ca și civilizație, de ce n-am considera la fel de importantă, în acest sens, o privire – trează! – asupra modului în care au apărut și s-au impus, ulterior, planetar, anumite lichide dotate cu „grade”. Și, ulterior, derivatele acestora, numite cocktailuri. Nu militare, gen Molotov, ci alcoolice!

Scrisesem, în numerele trecute, despre universala vodcă, o băutură a cărei paternitate e disputată cu argumente credibile din fiecare parte „reclamantă” de trei țări: Finlanda, Rusia și Polonia. Nefiind un arbitru – și născut fiind în zodia Balanței, cea mereu dispusă la compromis și la conciliere – aș da dreptate, pacifist, tuturor celor trei adversari: în fond, vodca putea – ori o fi fost! – găsită simultan de toți cei ce-și revendică inventarea ei: era nevoie de o băutură suficient de tare încît să nu înghețe în timpul iernilor extrem de reci din aceste trei țări nordice. Ca principală „bibliografie” pentru acest serial mi-au servit – voila! – cîteva frumoase cărți din „Colecția gastronomică” a selectei edituri „House of Guides”. Una dintre ele poartă chiar titlul „O istorie a lumii în 6 pahare”, altele au ca subiect poveștile cocteilurilor sau rețetele preferate ale lui Hemingway.

Ca să nu las cititorii să saliveze pe uscat (pentru că setea ucide mai repede ca foamea) voi începe, mintenaș, consemnarea istoriei culturale a lichidelor plăcute la ingerare. Un vechi proverb rusesc spune că nu trebuie să bei vodcă decît dacă ai un motiv, dar dacă ai la tine o sticlă de vodcă sigur o să găsești un motiv. Unii susțin că ar fi fost prima oară produsă în Egipt, în primele secole după Hristos. Pe la sfîrșitul secolului al VIII-lea, noua băutură era privită ca un leac miraculos, fiind numită „aqua ardens”, apa care arde, sau „aqua vitae”, apa vieții. Puterea noului elixir consta în conținutul ridicat de alcool. Cele mai puternice băuturi fermentate au un conținut de alcool de cel mult 15%, aceasta fiind limita tăriei băuturilor de fermentație. Distilarea a permis depășirea acestei limite. Noul medicament miraculos obținut, despre care se credea că prelungește viața (peste veacuri, oamenii au înțeles că, dimpotrivă, ingerată în cantități mari, o scurtează), putea fi băut sau aplicat pe diverse părți ale corpului. În secolul XV, s-a transformat dintr-un medicament într-o băutură menită să destindă și să relaxeze. La limita de sus a tăriei există Polish Pure Spirit, care are imensa concentrație alcoolică de 80 grade. Totuși, restul sortimentelor fabricate în lume sînt mai slab alcoolizate, avînd în jur de 40 de grade. După cel De-al Doilea Război Mondial, votca a început să fie produsă în multe țări dintr-o mare varietate de cereale și alte plante: grîu, secară, porumb, cartofi, sfeclă sau melasă. În general, băuturile au avut, de-a lungul istoriei, un rol mai important decît s-a recunoscut și o mare influență asupra cursului acesteia. Prin studierea interdependențelor – adesea subtile – dintre cine a băut, ce a băut și cu cine și de unde și-a procurat această băutură, s-a ajuns la stabilirea legăturilor dintre anumite cîmpuri care, aparent, nu au nicio legătură între ele: agricultura, filosofia, medicina, industria și comerțul.

La fel cum arheologii împart istoria în diferite perioade în funcție de materialele folosite – epoca pietrei, a fierului, a bronzului – putem împărți istoria lumii în diverse perioade dominate de anumite băuturi. În special șase dintre ele – berea, vinul, băuturile spirtoase, cafeaua, ceaiul, Coca-Cola – au trasat cursul istoriei omenirii. Trei dintre acestea conțin alcool, iar celelalte trei cofeină, dar ce au în comun este faptul că fiecare dintre ele a fost băutura definitorie a unei perioade istorice, din Antichitate pînă-n timpurile noastre. O dovadă dintre multe altele posibile? Însemnarea din jurnalul lui Woodrow Wilson, președintele SUA (1856-1924): „Din melasa ieftină adusă din insulele franceze Noua Anglie a făcut romul, care a fost principala sursă de belșug – romul cu care a cumpărat sclavi pentru Maryland și Carolina și cu care i-a plătit pe negustorii englezi”. Astfel, importarea de către coloniști a melasei de la francezi i-a înfuriat atît de tare pe producătorii britanici, încît, la intervenția guvernatorului Noii Anglii, la Londra a fost dată, în 1733, „Legea Melasei”, ce impunea o taxă prohibitivă  pentru melasa importată în actualele SUA din coloniile franceze. Fabricanții de rom au ignorat noua lege întrucît romul era baza economiei locale, asigurînd 80% din import. Ignorarea tacită a „Legii Melasei” a dus la respingerea altor restricții impuse coloniilor de peste Ocean de către Metropolă. Aceasta sfidare a legislației britanice a constituit primul pas al Americii pe drumul către independență.

Cezar STRATON

Fiţi sociabili!