Românul verde

Sedus, ba chiar încîntat de-a dreptul de acest subiect – marele „rezervor de înţelepciune” oferit de expresiile şi de locuţiunile cu care românii îşi exprimă, colorat şi original, trăirile – o să-l continui aici. S-a spus – pe drept cuvînt – că fratele cel mai bun al românului a fost codrul. (Un enunţ, din păcate, fără reciprocă adevărată!). Pădurea ne-a dat casă, masă, lemn de foc, leagăn şi sicriu, tot ea ne-a oferit adăpost în multele vremuri de restrişte şi jale şi ne-a oferit temeiuri, ajutor pentru refacerea vetrelor pustiite de cotropitorii vrăjmaşi. Era firesc ca pădurea (cu arborii, florile, jivinele ei) să se reflecte în expresii înţelepte, în ziceri pline de tîlc, dar şi de farmec. Admirabile, dar prea puţin cunoscute, relevate, explicate. Şi, din păcate, aproape uitate astăzi. Aşadar:

Abanos. A se ţine abanos = a se conserva foarte bine, a arăta mai tînăr decît vîrsta reală.

Bardă. A fi cioplit din bardă = a fi grosolan, bădăran.

Căpriori. A-i muta cuiva căpriorii = a da cuiva o palmă zdravănă.

Cireş. A privi la cineva ca la un cireş copt = a privi cu admiraţie, cu poftă.

Ciuhă. Buhă din pădure = se spune despre o femeie neîngrijită.

Coajă. Nu-l curăţa de coajă = spune de-a dreptul, fără înconjur.

Corn (arbore). Cîte coarne în copac = mulţi, nenumăraţi.

Codru. A aştepta ca pe un codru verde = a aştepta cu mult dor, dorinţă. A visa codri verzi = a spera lucruri imposibile. Codru fără lupi nu este = printre oameni sînt şi buni şi răi. E bun doar de codru = nu e bun de muncă. Hoţ de codru = Unul care fură fără frică, fără ruşine. I s-a închis calea în codru = i s-au curmat drumurile, libertatea.

Crîng. A lua crîngul în cap = a fugi, de frică, foarte repede. Bate crîngul să sară iepurii = caută să găsească, să dobîndească ceva ascuns, greu de obţinut. S-a întors crîngul morii = s-au schimbat vremurile.

Creangă. A ajunge la creangă verde (…) = a reuşi în afaceri, a te îmbogăţi. A umbla creangă = a rătăci fără rost, a umbla razna, hai-hui.

Cuc. A fi îmbrăcată ca cucu-n pene = a fi foarte frumos îmbrăcată. A sta precum cucul pe cracă = a fi gata de plecare.

Curmei. A face din tei curmei = a face tot posibilul, a încerca toate mijloacele.

Fag. Cap de fag = om prost.

Fîn. A-şi pune fîn în ciubote = a se îmbogăţi.

Flori. Copil din flori = prunc născut din iubire nelegiuită. Şi unde se putea desfăşura, împlini pasiunea ilicită decît la poale de pădure ori în poiana smălţuită cu flori, departe de privirea moralizatoare a obştii?

Frăsinel. A umbla de frunza frăsinelului = a umbla fără rost, a fi haimana.

Grindă. „Azi am să-ncrestez în grindă” (G. Coşbuc). Astăzi, nimeni nu mai cunoaşte sensul originar al acestui vechi obicei, menit să ajute „ţinerea de minte”, să dovedească un angajament, o tranzacţie, o înţelegere. O altfel de „însemnare” era şi nodul legat la colţul basmalei, la cingătoare, ori o aţă legată la mînă. Ajuns acasă, omul îşi amintea ceea ce îi promisese vecinului ori negustorului.

Iarbă. Cu iarba-n gură = mort.

Înverzi. A i se înverzi ochii = a simţi o durere intensă, a-i fi foarte dor de cineva.

Lămîie. A-i plăcea ca grecului lămîia = a-i plăcea un lucru foarte mult.

Lemn. A căra lemne în pădure = a aduce celui bogat; a aduce un lucru acolo unde el nu este de lipsă. A intra în lemne de Crăciun = a cădea pe gînduri. A pune de mămăligă cu lemne verzi = a) a acţiona ineficient; b) a se băga într-o mare primejdie.

Leurdă. A pieri ca leurda = a dispărea, a fi trecător, vremelnic.

Liliac. Un liliac de copil = copil frumos ca o floare.

Pădure. Cîmpul e cu ochi şi pădurea cu urechi = toate ajung să se cunoască, toate ies la iveală. Pădurea de greşeala ei piere = răul pe care ţi-l faci singur este mai mare decît cel ce poate să ţi-l producă străinii. Un copac nu face pădure = un amănunt singur nu dovedeşte nimic, nu poate duce la o concluzie.

Puşcă. A invita pe dracul să dea cu puşca = a da lecţii cuiva mai priceput ca tine.

Salcîm. A vorbi salcîm = a vorbi mieros, cu falsă amabilitate.

Salcie. A umbla pe după salcie = a vorbi pe ocolite.

Verde. Cu iarba cea uscată arde şi cea verde = pe lîngă cei vinovaţi pătimesc adesea şi cei fără vină. De verde şi-a mîncat rodul = se spune despre cineva care şi-a irosit averea şi norocul încă de cînd era foarte tînăr. A îndruga (la) verzi şi uscate = a vorbi fără rost, a trăncăni. Dar şi a asocia, demagogic, gîndurilor bune, curate („verzi”), banalităţi ofilite şi minciuni. „Druga” era un fus mare, pe care se punea fuiorul de tors cînepa. Ţesătura ce amesteca fire „verzi”, rezistente şi fire uscate nu putea fi trainică. Iată o zicere neaoşă despre o „tehnică” de manipulare a cărei actualitate ne-o confirmă în fiecare seară, la tv, politicienii noştri. Şi care „lasă ascultătorului supus la supliciu auditiv – scrie Ioan Adam – un gust de strepezeală care-l face să izbucnească”: „Frunză verde de măr acru/ Să ştii bade, te ia dracu!”. A spune verde-n faţă = a da în vileag, fără menajamente, o situaţie neplăcută. Gestul acesta nu-i la îndemîna oricui, ci doar a unui om curajos, îndrăzneţ. De aici sintagma iniţial admirativă „român verde”, ironizată apoi copios de Caragiale.

Vulpe. A tocmi vulpea din pădure = a negocia, a promite un lucru pe care nu-l ai la îndemână.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Fiţi sociabili!