România înţepenită

Motto. 1. „Politicienii nu pot conduce nimic, nu pot construi nimic! Tot ce pot face ei este să vorbească. Ştiţi, eu am dat, deja, de ani de zile, o mulţime de bani majorităţii oamenilor importanţi de pe scena politică şi mai ales celor care văd că încearcă să se arate a fi, acum, împotriva mea”. (Donald Trump)

2. „În România, autostrăzile sînt ca organele genitale ale bărbaţilor, din punct de vedere feminin: ne bucurăm sincer de fiecare centimetru în plus!”. (Anonim)

Astăzi, cînd predau redacţiei textul, mai sînt două zile pînă la alegerile – importante – de duminică, 11 decembrie. Marţi, zarurile vor fi fost deja aruncate (deşi, „lung prilej de vorbe şi de ipoteze”, comentariile presei, dar şi tratativele ascunse pe sub poala jinduitei muieri, numită Putere, vor continua încă cel puţin pînă la Crăciun).

Nu am pretenţii de Baba Vanga, dar îmi permit să anticipez că miza acestei noi confruntări se va juca între cei doi principali atacanţi: PSD şi PNL. De ce? Pentru că ăştia doi „au cu ce”, vorba cîntecului. Au structuri teritoriale, au disciplină de partid, au experienţă, primari, mijloace, presă fidelizată. Exemplul didactic al magnetului ce atrage pilitura de fier mi-ar fi de ajutor. Iată ce metaforă am generat aici, involuntar: alegerile depind, pînă la urmă, la noi, şi de cantitatea de pilitură, pileală, de… piliţi ce pot fi atraşi la urne. Oricine o fi „ieşit”, e mai bine dacă cei care vor fi, finalmente, majoritari, se vor nimeri de aceeaşi parte. Dacă ei ar fi „de-o mamă, de-o făptură şi de-o seamă”. Adică, să fi fost aliaţi de dinainte de alegeri. Era să scriu să fie doctrinar în aceeaşi tabără, dar mi-am dat seama, la timp, că a vorbi de doctrine, de programe şi de consecvenţă la partidele noastre ar fi însemnat să-mi bat joc de inteligenţa dumneavoastră, a cititorilor. Ceea ce nu-mi permit!

Mai pe şleau, indiferent care „tabără” va cîştiga, finalmente, alegerile, sper să nu mai fie nevoie să se constituie, reconstituie vechi „coabitări”, convenţii, alte alianţe contra naturii! Că toate şi-au dovedit eşecul la noi. O ţară unde nici măcar Convenţia Democratică (structură, totuşi, unitară ideologic, teoretic vorbind) nu a izbutit să facă acea radicală schimbare – morală mai ales – pe care o tot visăm şi la care sperăm! Darămite celelalte „struţocămile” – voilà! – social-liberal-democrate, etc. – care s-au dovedit moarte din naştere. Să aşteptăm, eventual, surpriza mare de la noile formaţiuni politice? Ar fi o naivitate: ele sînt legitimate fie de lideri prea cunoscuţi şi discutaţi, disputaţi (Băsescu, un nou „Iliescu” cu rol de locomotivă ), fie încă necunoscuţi (PRU, etc.), anonimi pentru marele electorat.

Pe scurt, vom lua notă, disciplinaţi, despre noii şefi ai României! Şi bravi cîrmaci ai destinului naţional pentru următorii patru ani. Să fie! Eu unul – iertare! – mă tem că paradigmele preluării şi exercitării puteri nu se vor schimba nici măcar cu un milimetru, indiferent cine, care vor fi cîştigătorii! Nici unul, nici unii nu vor renunţa la sintagme, de fapt, principii de guvernare atît de dragi acestor „oameni de partid”. O să enumăr, exprimate frust, popular, doar cîteva: „Ba, pe-a mă-tii!”, „Hoţii sînt la voi, la noi toţi sînt îngeri!”, „Jos cu perdanţii!”. Şi mai ştiu că ei – oricare vor fi – vor ignora, senini, axioma de bază a oricărui politician ori conducător onest: promovarea şi recunoaşterea competenţei, cinstei, valorii dovedite, şi nu proclamate. Altfel zis, slujirea Adevărului! Dar, dă Doamne să mă înşel!

P.S. E clar pentru toţi (mai puţin, culmea, pentru politicienii noştri!?) că în România de azi există o criză de credibilitate a „politicii de tip partid”. O enunţase, limpede, încă din anii ’50, pentru un Occident post-belic încă şovăielnic politic, Antonio Gramsci, cel mai credibil ideolog de stînga al epocii: „E criză politică într-o societate atunci cînd vechiul nu moare, iar noul nu vrea (ori nu poate) să se nască”. Or, România – la nivel de aleşi, dar şi de electorat – e înţepenită, iată, de 25 de ani încoace în acest blocaj mintal: „Partidul e-n toate/ E-n cele ce rîd şi-n cele ce mîine vor rîde la soare”. Nihil sine Deo? Nu, nihil sine Noi! E trist că vechii/noii noştri „activişti” nu au priceput absolut nimic – nici măcar la nivel de discurs – din „duşul rece” administrat establishment-ului american, prea polarizat politic, de un Donald Trump! Acest – aparent! – „populist ordinar” (cu accente de justiţiarism anti-sistem, cu slogane radical misogine, xenofobe ori războinic – naţionaliste, care l-ar fi făcut să pălească de invidie pînă şi pe un C.V. Tudor) a cîştigat Casa Albă! Speculînd inteligent – că nu-i prost deloc, dovadă că ştie diferenţa dintre discurs (persuasiune?) şi realitate – saturaţia americanului de rînd faţă de politicieni, de sistem, de „uşile închise”. Politicienii noştri, care ne tot propun, crezîndu-ne ori proşti, ori amnezici – şi pe stînga, şi pe dreapta – din 4 în 4 ani aceleaşi minciuni (autostrăzi, salarii şi pensii babane) ar trebui să citească înainte de a se apuca să-şi împartă sinecurile motto-urile acestui articol. Să (supra)vieţuiţi bine!

 

 

Fiţi sociabili!