Român? Cu capu`!

Cred că dacă ar fi să se alcătuiască portretul robot al sportivului în funcție de nația de proveniență, atunci brazilianul ar fi cu siguranță tehnic la extrem, neamțul de o tenacitate de berbec, olandezul forțos, dar și imaginativ, italianul țîfnos etc. Românul nu poate fi definit decît ca unu’ care are probleme cu capu’, indiferent de sportul practicat și indiferent de scorul existent în momentul în care i se pune pata. Ei, și dacă în clipe de tensiune, de incertitudine, pare oarecum logic și chiar normal să se producă cîte un scurtcircuit la cîte un sportiv, neverosimilul este surclasat în clipele în care atît sportivul, cît și suporterii, se pregătesc să sărbătorească vreo victorie importantă, vreun trofeu care se arată, dar tocmai cînd să se producă, buf!, toată șandramaua se năruie fără vreun motiv cît de cît plauzibil. Desigur, exemplul cel mai recent și mai la îndemînă este meciul naționalei de fotbal contra Irlandei de Nord. Un meci practic fără istoric, cu atacuri curgînd în valuri într-un singur sens: spre poarta irlandezilor. Așa cum era logic, mingea a intrat și în poartă, aducînd pe tabelă un 1 – 0 meritat. Au urmat barele, două la număr, tot la poarta irlandezilor. Ba și o eliminare care ne-a adus om în plus cam 60 de minute din 90! Păi în asemenea condiții, cum să nu aștepți cu ochii pe ceas victoria pe care, în condiții similare, n-ar fi ratat-o nici o echipă din lume. …Dar nu și România, care în minutul 86, la singura minge (și aia fîsîită rău!) trimisă pe poartă de ăia, a luat un rahat de gol care a anulat și jocul bun, și bucuria tuturor, și petrecerea care părea ca și pornită! Un gol înscris sub privirile adînc admirative ale domnului Tătărușanu, dar ar fi păcat să-i punem doar lui în cîrcă tembelismul colectiv atît de evident. Nu al echipei, al nației! Că doar de vreo 2000 de ani avem în gene chestia cu victoria devenită daună totală. Cam de pe la Decebal.

Fiţi sociabili!