Rezistenţa la schimbare

O paradigmă a strategiei – mereu invocată, mereu începută, dar neîmplinită deplin nici pînă azi – de occidentalizare, de evadare din „haznaua Balcanilor”, fusese schiţată, şovăitor, de generaţia care va fi cunoscută drept cea paşoptistă.

Eufrosin Poteca, un cleric luminat, cu studii la Pisa şi la Paris, după ce constată starea noastră de înapoiere, se întreba: „Noi, Românii, strănepoţii slăviţilor acelora de Romani, trebuie să rămînem a pururi departe de neamurile cele luminate? Departe de fraţii noştri Europeni?”.

Înaintea reformării profunde, de esenţă, el invocă necesitatea studierii, înţelegerii şi copierii modelelor validate de viaţă în Occident. Dar, ca tactică de început, învăţatul cleric relevă două provocări pe care trebuie să ni le însuşim. De fapt, două obiective strategice pe care nu am izbutit să le atingem nici măcar acum, în anul de graţie 2014. Prima invocă nevoia – de fapt, şansa – de „a ne ridica de jos”, de a progresa instituţional şi moral prin noi înşine, prin fructificarea harnică şi inteligentă a resurselor proprii: „Oare în clima noastră şi în limba noastră n-ar putea să strălucească Darul cuvîntului, Darul lui Dumnezeu cel mîntuitor, ca şi la dînşii?”. A doua – de fapt cheia, soluţia oricărei propăşiri naţionale – este, evident, angajarea forţelor în proiect, în construcţie. Ce poate începe numai odată cu puterea, voinţa de a renunţa pentru totdeauna la a căuta, pentru înapoierea noastră, ţapi ispăşitori în trecut: „Oare de aicea înainte vom putea să ne mai îndreptăm puind vina cînd pe Greci, cînd pe Tătari, cînd din toate părţile cu paradigma lor ne îndeamnă să punem în lucrare toate mijloacele cele mîntuitoare?”.

Or, la două secole distanţă de la discursul rostit de Eufrosin Poteca la Colegiul „Sf. Sava”, paradigma scuzei pentru ratarea propriei prestaţii, pentru încălcarea  promisiunilor electorale – prin mecanica invocare a „grelei moşteniri” – a devenit nelipsită din discursul politic de după 1989.

Interesant este azi şi faptul că agenţii, vectorii autohtoni ai schimbării, oscilau între modelul imitat (Franţa) şi agentul modernizator (care, oricît de ciudat ne-ar putea părea acum, a fost… Rusia). Controlînd cu mînă forte principatele – pe care le-au cotropit de multe ori, pe diverse perioade, în secolele XVII-XIX – ruşii au adus cu ei şi un alt sistem de administrare, un alt comportament social, inclusiv vestimentar şi amoros, prin spilcuiţii lor ofiţeri, galanţi, buni dănţuitori şi vorbitori de franceză. De unde şi celebrul reproş şoptit în bărbile lor stufoase de către boierii noştri purtători de işlice, îmbîcsiţi şi conservatori: ruşii ne-au stricat nevestele! Lăsînd anecdotica istoriei deoparte, istoricii confirmă faptul că – în ciuda unor prevederi anacronice şi a scopului vădit de a asigura controlul rusesc în principate – Regulamentele Organice, precum şi protectoratul rusesc (Kiseleff fiind o personalitate emblematică în acest proces) au deschis calea spre constituţionalitate şi modernitate. Rezistenţa la schimbare era reprezentată de boierime – încă foarte influentă – şi de Biserică. Aceasta vedea chiar şi în însuşirea, vorbirea unei limbi străine o formă de „stricare”, de pervertire morală. Orice iniţiativă de progres, de adecvare la criteriile europene moderne era percepută şi combătută – pînă la coagularea şi impunerea generaţiei junimiste – ca o greşeală, o rătăcire aflată în totală opoziţie cu tradiţia. Aceasta în ciuda faptului ştiut că însăşi noţiunea de „tradiţie”, de cutumă este o creaţie a modernităţii.

Confruntarea celor două tendinţe, curente de gîndire – de fapt inseparabile, dar avînd şi în prezent susţinători, partizani aflaţi pe poziţii opuse, ireconciliabile (dacă ne gîndim la aprinsele dezbateri privind „pierderea specificului naţional prin uniformizare europenistă”) era prezentă chiar şi în intervenţiile unui activ susţinător al modernizării, precum Ion Heliade Rădulescu: „Naţia întreagă şi legiuitorii ei de azi nu se cuvine a pierde din vedere instituţiunile strămoşilor noştri, credinţele şi datinile populare. Înaintea lui Titu Maiorescu, el atrăgea atenţia –  chestiune, spuneam, fierbinte şi astăzi – asupra riscurilor implicate în copierea fără discernământ, în mimetismul opac al formelor de import, fără fond şi temelie solidă: „Cu legi şi doctrine eterogene, aduse sau imitate din afară se pierde România, pentru că, ridicîndu-i-se elementele ei vitale, i se impun altele, ce nu le pot respira plămînii ei.”

Autorul „Echilibrului între antiteze” pare a fi anticipat, genial, o dezbatere foarte actuală în prezent.

 

 

 

Fiţi sociabili!